„Fiu al unui avocat pro-memorandist, prieten cu Ady Endre, Emil Isac debutează - ca publicist adolescent - în limba maghiară, cu un eseu despre Vasile Alecsandri, iar din 1903 devine scriitor de limbă română. După un stagiu parizian se convertește la experiența simbolistă, pe care o transferă în Regat în publicațiile afiliate - de la Vieața nouă, cu care împărtășește admirația pentru poetul belgian Emile Verhaeren, până la Facla sau Simbolul, alături de Vinea-Iovanaki, Tzara-Samyro și Adrian Maniu (printre altele, într-un prozopoem, Protopopii familiei mele, răspunde unor insinuări antisemite din presă)”, schița, în trena unui crochiu închinat lui Emil Isac, criticul și istoricul literar Paul Cernat.
„Maica” lui Emil, plăcută de Caragiale
Dar să dăm curs comentariilor (avizate): „Primul volum (Poezii. Impresii și suveniruri moderne, 1908) e ilustrativ pentru «poezia orașelor» industriale de tip Emile Verhaeren, dar cu accente pre-expresioniste. De fapt, Isac anunță profetismul liric unui Aron Cotruș, dar într-o cheie biografică mai estetizantă. O piesă de teatru care-i plăcuse «bătrânului» Caragiale, Maica cea tânără, e jucată la Teatrul Național în 1912, cu Aristizza Romanescu în rolul principal, scandalizând prin tematica anticlericală (o călugăriță care, din gelozie față de o fată urâtă, dar bogată, o ucide)”.
Delegat la Conferința de Pace de la Paris
Mai mult: „Emil Isac participă, ca militant și delegat al social-democraților transilvăneni (colaborator al lui I.C. Frimu), la Conferința de Pace de la Paris, iar după Unire deține posturi în administrația teatrelor și învățământul universitar din Ardeal. După un volum retrospectiv de Poeme în proză (1923) și două culegeri publicistice (Cartea unui om, Notițele mele, ambele din 1925), de interes documentar, recidivează editorial ca poet la mijlocul anilor ’30”.
În siajul lui Goga
Nu în ultimul rând: „Oficializat de regimul comunist, Emil Isac rămâne totuși o prezență destul de ștearsă până la moarte. În opoziție cu militantismul național și lirismul tradiționalist al lui Octavian Goga (deși volumul Ardealule, Ardealule bătrân, din 1916, nu o infirmă, ci o completează), poezia predominant citadină (uneori proletară) a lui Isac oscilează între un simbolism heterodox, elegiac, și un expresionism social colțuros, cu accente apocaliptice”.
Plânsul, ca moștenire
Mai jos, câteva „mostre” lirice:
„Necrologul meu
Emil
Isac a fost un om,
A vrut să coboare în abis și să urce în stânci
Norocul nu i-a zâmbit
Și
Viața i-a dat de multe ori brânci.
- Emil
Isac a cules dureri
Și se ducea singur pe cale.
Blestema pământ și cer
Și pe umeri purta saci de jale.
A-mbătrânit făr’ să fie tânăr,
Și a râde n-a putut niciodată.
Pe mamă-sa nu și-a cunoscut
Și nu l-a sărutat pe frunte tata.
De ce s-a născut niciodat’ nu știa,
De ce-a murit știa numai dânsul. Emil
Isac, din tot ce-a avut,
Nu lasă urmașilor săi decât plânsul”.
Academician „roșu”
„Confiscat” de comuniști după colonizarea României de către Rusia bolșevică, Emil Isac n-a refuzat onorurile oferite. În 1948, poetul devenea membru corespondent al Academiei Române (una curățată de „elementele dușmănoase”). Nici după moarte n-a fost uitat, casa în care a locuit în Cluj fiind transformată în muzeu.
„Fiu al unui avocat pro-memorandist, Emil Isac debutează - ca publicist adolescent - în limba maghiară, cu un eseu despre Vasile Alecsandri, iar din 1903 devine scriitor de limbă română”, Paul Cernat, istoric literar
„Emil Isac anunță profetismul liric unui Aron Cotruș, dar într-o cheie biografică mai estetizantă”, Paul Cernat, istoric literar
„Poezia predominant citadină (uneori proletară) a lui Isac oscilează între un simbolism heterodox, elegiac, și un expresionism social colțuros, cu accente apocaliptice”, Paul Cernat, istoric literar