„Imediat după căderea comunismului, denunțat drept cel mai mare gangster literar din perioada ceaușistă, terorist cultural și, nu în ultimul rând, plagiator, Eugen Barbu a fost exclus din Uniunea Scriitorilor, dispărând apoi fizic destul de repede (nu înainte de a fonda publicația România Mare și a cofonda, împreună cu Corneliu Vadim Tudor, partidul naționalist cu același nume) și lăsând în urma lui o moștenire obscură, dificil de evaluat chiar și astăzi, la trei decenii de la moartea sa.”, specula, în trena unei minibiografii dedicate Barbului, criticul și istoricul literar Paul Cernat.
Denunțător, hărțuitor, oportunist (politic) …
Deschidem spațiile pentru a-l cuprinde pe Eugen Barbu așa cum a fost înțeles el de Paul Cernat: „Spirit coleric și agresiv, lipsit de scrupule, oportunist literar și carierist politic (a fost membru supleant în CC al PCR, apoi membru corespondent al Academiei, apoi deputat în Marea Adunare Națională), Eugen Barbu a devenit, după faimoasele Teze din iulie 1971, ștabul scriitorilor încolonați la comanda Partidului, denunțând politic, hărțuind și terfelind jurnalistic în numele ideologiei de partid, în paginile revistelor Luceafărul și Săptămîna (oficiosul Partidului și al Securității), adevărații scriitori ai perioadei, pe cei independenți sau critici față de regim, dedicați autonomiei esteticului, de la discipolii lui Constantin Noica și figurile diasporei (Monica Lovinescu, în principal) la tinerii poeți optzeciști (Mircea Cărtărescu ș.cl.).”
… Dar și scriitor harnic și talentat
Pe aceeași linie: „Plagiator, pamfletar și polemist imund, naționalist și protocronist, antisemit și xenofob în deceniile ’70-’90, Eugen Barbu a fost însă (și) un scriitor harnic și talentat (prozator, poet, traducător, diarist, reporter, eseist, publicist, dramaturg și scenarist - a co-creat seria filmelor cu haiducii lui Mărgelatu, o contribuție semnificativă la cultura pop românească), care a dat o mână de povestiri și două romane (dintr-un total de 12) considerate, aproape unanim, relevante literar și azi: Groapa (1957) și Săptămâna nebunilor (1981).”
„Groapa” cu dubii
În tromba: „Romanul frescă a periferiei bucureștene Groapa, publicat la doi ani după Moromeții, este capodopera sa, deși părerile criticii sunt destul de nuanțate, de la a fi pus în descendența unor Arghezi și Mateiu Caragiale, superior lui G.M. Zamfirescu etc., până la a fi considerat epigonul acestora și, de fapt, al multor altor înaintași. Numărul creditorilor lui Barbu este balzacian, afirma Nicolae Manolescu în Istoria… sa, și continua: originalitatea celui mai original roman al său, Groapa, care a părut incotestabilă la apariție, se cuvine privită cu circumspecție, criticul amintind de plagiatele dovedite în cel puțin două dintre romanele sale: Princepele (1969) și Incognito (4 volume, 1975-1980).”
O propunere: colecția „Clasicii realismului socialist”
Revenire la zi: ce rămâne valoros din opera literară a lui Eugen Barbu, cum o judecăm, inclusiv din punct de vedere etic și moral, și, în general, ce facem, cu „moștenirea” sa cultural-politică? Pornind de la aceste întrebări, Paul Cernat a conturat un răspuns-cadru: „Uneori, am chef să (re)citesc un roman realist socialist solid. Și mă gândesc, ca omul în răspăr, că una dintre ideile primite de-a gata ale poststalinismului și postcomunismului e taxarea romanelor din anii obsedantului deceniu, realist socialiste sau compatibile cu realismul socialist, ca fiind, automat, lipsite de valoare estetică, întrucât aservite ideologiei oficiale. Aservite propagandei sunt, dar lipsite de valoare... hm! sună cam propagandistic. Dacă aș fi editor, aș risca să scot o colecție Clasicii realismului socialist. Iar de la distanța atâtor decenii, ar fi un exercițiu foarte instructiv o lectură în cheie estetică, dar pe bune (estetica realismului socialist nu-i străină de estetica basmului) a unor romane precum Bărăgan de V. Em. Galan, Pasărea furtunii de Petru Dumitriu, Facerea lumii și Șoseaua Nordului de Eugen Barbu, Primăvara pe Tîrnave de Lucia Demetrius, La cea mai înaltă tensiune de Nagy Istvan și multe altele.”
Surprize, surprize
Concluzia: „Sunt convins că surprizele ar fi măricele, și că unele producții vor fi citite cu plăcere mai mare decât multe romane anticomuniste de după 1990, nu mai puțin conformiste, dar în raport cu datele altei epoci. Fapt valabil și despre anumite producțiuni dramatice, în versuri, reportaje, tablouri sau filme. Spună-le fiecare cum crede politic: ticăloase, teziste, puse în slujba Răului, dar mai ușor cu estetic nule pe scări.”
Plagiatul - culise, trecut și prezent
Când îl transformi pe Eugen Barbu în „subiect”, nu poți face abstracție, să recunoaștem, de acuzațiile de plagiat aduse de inamicii săi literari și politici. Așa că prindem în buchetul acestui crochiu și următoarele rânduri (asumate tot de Paul Cernat): „În timp ce răsfoiam romanul SF al lui Nicolae-Paul Mihail, Femeia cibernetică (despre care nu pot să spun decât atât: prost, dar interesant) mi-am adus aminte că în finalul volumului patru, ultimul, din romanul Incognito al patronului său Eugen Barbu se găsește o bibliografie mai bogată decât a multor lucrări de doctorat; printre numeroase documente de arhivă, cărți de istorie, istorie literară, literatură politică, bașca memorii, jurnale, producții ale personalităților epocii, figurează acolo și câteva romane de Konstantin Paustovski, traduse între 1971-1972 la Editura Univers.”
Trădare din interior
Așa, și? „Din ele și din alți câțiva autori sovietici a fost acuzat controversatul prozator, după apariția volumului trei, că a plagiat hălci mari - scandalul de plagiat ar merita, el singur, un volum. S-a aflat apoi că Barbu lucra cu ghost writer-i, unul dintre ei - scriitorul și scenaristul Nicolae-Paul Mihail - fiind cel care a dat pe surse plagiatul către tabăra anti-barbistă. Treptat, s-a ajuns până acolo încât s-a spus, mai direct, mai indirect, că tot ce a comis mai bun, din punct de vedere literar, autorul Gropii ar fi fost fie plagiat, fie scris de altcineva (cum ar fi tatăl său natural, Nicu Cîrstea din Crevedia). Acum, între noi fie vorba, tehnica plagiatului din Incognito seamănă cu cea din multe lucrări de licență sau de doctorat din România de azi: autorul trece la bibliografie sursa din care preia fragmente, dar uită să mai citeze.”
„Groapa” - replică la „Delirul” lui Preda?
Nu în ultimul rând: „Din păcate, discuția despre plagiatul barbian a îngropat, până azi, o posibilă (și scontată) discuție despre miza istorică a romanului cu pricina - un roman senzațional despre dedesubturile sulfuroase ale vieții gazetărești și politice din România interbelică și belică, din timpul regimului Antonescu, adică. Mai mult ca sigur, Barbu a mizat pe detonarea bombelor politice din roman în ograda inamicilor săi, dar - ghinion! - ele i-au explodat în față sub forma plagiatului. Ce vreau să spun e că acest caz nu poate fi pe deplin elucidat fără a lua în calcul mizele cărții din 1976-1980, gândite pesemne ca replică la Delirul rivalului Preda și al cărui titlu îl preia (nu zic plagiază, că la titluri nu se pune...) pe cel al romanului Incognito publicat în 1962 de transfugul Petru Dumitriu, devenit persona non grata la București și privit cu mefiență în exil.”
Fotbalul în literatură
O punte colorată arcuită de Paul Cernat între citadinul (de mahala) Eugen Barbu și „scriitorul-țăran” Marin Preda: „Înainte ca Eugen Barbu să-și publice, în 1956, seria de proze fotbalistice (Tripleta de aur, Balonul e rotund, Unsprezece - o premieră în felul ei), Marin Preda îl scotea la înaintare pe Niculae Moromete în primul volum al Moromeților, comparându-l cu atacatul Ripensiei Timișoara (mai mare decât Preda cu 13 ani, Ștefan Dobay i-a supraviețuit prozatorului încă 14): «Unii copii jucau oină, alții chinuiau o minge de cârpe jucând fotbal. Niculae era mare fotbalist, juca la becie, era vestit prin șuturile lui și i se spunea Dobay.» Evident, puștii ăia din Siliștea-Gumești nu-l văzuseră pe Dobay la TV, nici nu auziseră de el la Radio, nici pe stadion nu fuseseră. Niciodată n-am înțeles prea bine ce înseamnă a juca la becie. Ah, regionalismele astea.”
31 de ani s-au împlinit în 7 septembrie 2024 de la moartea scriitorului Eugen Barbu
„Imediat după căderea comunismului, denunțat drept cel mai mare gangster literar din perioada ceaușistă, terorist cultural și, nu în ultimul rând, plagiator, Eugen Barbu a fost exclus din Uniunea Scriitorilor.”, Paul cernat, istoric literar
„Plagiator, pamfletar și polemist imund, naționalist și protocronist, antisemit și xenofob în deceniile ’70-’90, Eugen Barbu a fost însă (și) un scriitor harnic și talentat.”, Paul Cernat
„Romanul frescă a periferiei bucureștene Groapa, publicat la doi ani după Moromeții, este capodopera lui Eugen Barbu.”, Paul Cernat
„Una dintre ideile primite de-a gata ale poststalinismului și postcomunismului e taxarea romanelor din anii obsedantului deceniu, realist socialiste sau compatibile cu realismul socialist, ca fiind, automat, lipsite de valoare estetică.”, Paul Cernat