Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Marcă înregistrată a maidanului Cuțarida din mahalaua Griviței (București), Eugen Barbu a văzut pentru prima oară lumina zilei pe 20 februarie 1924 în familia unui tâmplar, Nicolae. „M-am născut într-o casă-vagon cu podea de pământ și pereți de paiantă, pustiită iarna de geruri, iar vara îngropată sub valuri de flori. Cred că această întâmplare a fost o șansă literară: maidanul care se deschidea în fața mea. O lume sălbatică în care evadam ca într-o călătorie. Un peisaj haotic cutreierat de hoți. Mult aer curat și soarele, perpetuu, deasupra capului. Deplasările astea în peisaje romantice, de unul singur, la anii copilăriei, dezvoltă o fantezie arborescentă și o mare plăcere de a imagina”, rememora scriitorul în „Luceafărul” din 8 iunie 1974. Tot aici mai nota (în ton cu vremurile roșii): „Condiția mea socială era de băiat sărac. Eram fiu de tâmplar la C.F.R. Nici mai bogat, nici mai sărac decât marea masă a copiilor de muncitori. Ce-i drept, ai mei nu mă lăsau să mor de foame, dar nici abonament pe autobuz nu puteau să-mi cumpere. Mergeam la școală pe jos. Condiția asta umilitoare îți dă ideea unui handicap. Te obligă să fii mai atent la toate, mai curios, mai ambițios”. Sună, parcă, a fișă de înscriere în partidul unic. Ce-și mai amintea (la gazetă)? „Țin minte cât de tare m-a marcat la acea vreme o poveste cu un premiu de care fusesem frustrat. Învățam foarte bine. Ieșisem primul în clasă ani la rând, dar nu luasem decât medalia de argint și de bronz. Meritam premiul I și în clasa a patra, când el i-a fost acordat unui băiat de inginer. Și de ce? Pentru că maică-sa, mai cu stare, putea să aducă la finele anului buchete de crini”... Rândurile de mai sus fac parte din biografia romanțată a răsfățatului comunist Eugen Barbu, pe care nu mai avem loc și nici dispoziție s-o derulăm aici. Biografia necosmetizată, scuturată de brizbrizuri și fundițe roșii, arată cam așa: „Fiu natural al poetului și publicistului interbelic Nicolae Crevedia (legionar notoriu, portretizat cu skepsis în studentul din «Groapa»), intrat în adolescență la jandarmi pentru a scăpa de front, sburătorist à outrance la debut, ca și viitorul său dușman Marin Preda, Eugen Barbu se înrudește și în ce are mai valabil cu alți «bastarzi» de lux ai literaturii noastre, de la Tudor Arghezi și Mateiu Caragiale la George Călinescu (pe care l-a numit «divinul critic» și l-a anexat până la compromitere; l-a și ecranizat, cu succes variabil)”. Altceva, nu? Tușele crochiului închinat flăcăului din Cuțarida, trasate apăsat de criticul literar Paul Cernat, scormonesc dincolo de literatura-breloc: „S-a zvonit - fără a se confirma - că Barbu însuși a fost tatăl natural al pupilului Corneliu Vadim Tudor, împreună cu care a înființat după 1990 Partidul România Mare (și revista cu același nume). Scandalul de plagiat de la finele anilor ’70, livrat «pe surse» de colaboratorul său, scenaristul și prozatorul Nicolae Paul Mihail, a rămas de pomină - de fapt, și în colajele grosolane din tetralogia romanescă Incognito, și în alte producții, Eugen Barbu lucra, ca și Alexandre Dumas-père, cu ghost-writer-i pe care nu-i controla. Fripți cu supă, mulți au conchis că toată opera îi e un imens plagiat, ceea ce s-a dovedit fals”.
Creatorul de mitologie
Mai departe, cu profesorul Paul Cernat la catedră: „Prigonitor al «sincroniștilor», adept al celei mai dure linii oficiale de la finele Războiului Rece, acest cinic melancolizat și înveninat avid de glorie a avut totuși o latură pozitivă pe măsură: reformist în anii ’60 (cazul „Luceafărul”, unde a fost redactor-șef, e elocvent), Barbu a ilustrat, la nivel de excelență literară, cele mai stigmatizate și mai refulate categorii socio-morale autohtone: mahalaua și fanariotismul”. Și câte ceva despre opera (inegală) a acestui prozator considerat - poate pe bună dreptate - între primii trei romancieri postbelici ai României comunizate, după Marin Preda și Petru Dumitriu: „Romanul Groapa (apărut în poststalinismul incipient din 1957, dar început încă din anii ’40) este o capodoperă neegalată a prozei noastre periurbane, iar parabola istorizantă cu cheie din polemicul «Principele» (1969 - poate singurul nostru roman cu o consistentă dimensiune erotică și gay din epocă) și cea de atmosferă otrăvită din «Săptămâna nebunilor» (1981) sunt must-uri ale neodecadentismului fanariot (nu e exclusă, aici, o influență a lui Dinu Nicodin, trecută prin Gabriel Garcia Marquez și Mandiargues, dar și prin romanele autohtone de mistere)”. Ce galop! „Prin aceste trei titluri, printr-o mare parte a durrelianului «Ianus» (postum) și prin numeroase nuvele («Pe ploaie», «Prânzul de duminică», «Oaie și ai săi», «Miresele», «Soarta unui om», terifianta «Domnișoara Aurica») - apreciază Paul Cernat -, Eugen Barbu e un scriitor de categoria grea, și numai malpraxisul eticist te poate face să-i negi valoarea. E drept: celor care au avut direct de-a face cu el le vine greu să fie obiectivi”. Malițiosul Barbu n-a conceput însă doar roman sau proză scurtă: „Poet neglijabil, dramaturg pasabil («Să nu-ți faci prăvălie cu scară» ș.a.), critic literar talentat, dar autodidact și umoral («O istorie polemică și antologică a literaturii române», 1976, e de luat sub beneficiu de inventar, dar se citește cu pasiune), polemist veninos și colorat, de multe ori toxic, suspect în jurnalul antum și tendențios pe linie în memorialele de călătorie în Occident, portretist plin de vervă, poligraf spectaculos în interminabilele confesiuni de culise și colaje de atelier din «Caietele Principelui», traducător abundent, dar nu mereu creditabil, din marea literatură a lumii, de la thomasmannianul «Doktor Faustus» și proza americană modernă la Panait Istrati, pe care l-a adaptat comercial în popularele seriale cu haiduci (filmele cu Mărgelatu fiind un bonus față de Haiducii, Haiducii lui Șapte cai ș.cl.), Barbu a marcat o epocă și a creat mitologie”. Amin! Ultimele linii cernatiene: „Pasionat cronicar de fotbal și autor al unor proze atipice despre sportul-rege («Balonul e rotund», «Tripleta de aur», «Unsprezece»), Barbu a fost și un producător de romane standard ale epocii comuniste, în care aventurile de periferie urbană se combină, dezinvolt, cu realismul socialist în stil american («Șoseaua Nordului», «Facerea lumii»). Ne place sau nu, poți fi porc în viață și excelent pe hârtie. Eugen Barbu o confirmă alături de atâția alții. Expresie a refulatului autohton, opera lui rezistă în ce are mai bun, iar interesul ei crește și în rândul celor care nu ne-am situat niciodată în tabăra lui”.
Culisele unor plagiate cu cântec
Anul 1969 a fost unul îmbelșugat pentru Eugen Barbu. I-a adus onoruri, bani, faimă și… rușine. Recompensat cu premiul Academiei Republicii Socialiste România pentru romanul „Principele” - să fi avut vreo legătură cu faptul că scriitorul tocmai ce fusese ales membru supleant al Comitetului Central al P.C.R.? -, acesta a fost acuzat de plagiat de redactorii revistei România literară! Scandalul a atins cote paroxistice în presa vremii și în cafenelele literare, stimulând prin această reclamă agresivă interesul cititorilor și vânzările. Fără să se sinchisească, autorul împricinat s-a ușchit, pe linie de partid, în Mexic. Nu se stinsese definitiv tărăboiul când, șapte ani mai târziu, Barbu a publicat romanul „Incognito” (apărut în același timp cu „Delirul” lui Marin Preda). Acuzațiile de plagiat au izbucnit din nou, și mai puternice, ceea ce l-a determinat pe fiul maidanului Cuțarida să riposteze anemic în „Luceafărul” din 22 octombrie 1977: „Dacă pentru «Principele», care fusese pedepsit cu tăcerea (n.m. - halal tăcere!), a trebuit să mă dedau la o polemică pe care puteam să o termin din primul foc și să accept o dezvinovățire de plagiat pe care îl recunoscusem inițial în pagina a treia a cărții (din nefericire, redactorul de carte nu a acceptat subtitlul romanului: «Compilație istorică»), «Incognito» a fost trecut pe sub toate lupele pentru a se stabili o bine-cunoscută lipsă de măiestrie a autorului, punându-i-se în cârcă până și greșelile de corectură, greșelile de la mașina de scris, pe care niciun campion al cititului nu le poate recupera din mers...”. Altfel spus, vinovat era un amărât redactor de carte, nu plagiatorul (sau plagiatorii, pentru că Eugen Barbu folosea deseori „sclavi literari”).
Tiraje-record
În orice caz, Barbu vedea partea bună a situației (jenante): „Din fericire, audiența publicului a fost formidabilă și această carte politică a întrecut succesul de editură al «Gropii» și al «Principelui». O ediție nouă în 100.000 de exemplare a celor două volume apărute până acum ridică la 216.000 de exemplare tirajul acestui roman”. Și o obrăznicie (de marketing): „Nu sunt deloc îngăduitor cu cititorul, pentru că dacă «te prostești», acesta te simte și nu te mai cumpără. Sigur că formula de ciné-roman a tentat pe mulți să creadă că este vorba de textul scenariului pomenit mai înainte, dar o confruntare ar duce la rezultate senzaționale. Afară de două sau trei întâmplări și de numele personajelor, totul este reinventat. Am fost silit la acest lucru de legile nescrise ale epicii pe care trebuie să le respecți totdeauna”. Și concluzia (șocantă): „Să știți că nu mă dezvinovățesc. Trebuie să fiu luat așa cum sunt”.
Rău, da’ bun
Solicitat de Jurnalul, distinsul critic și istoric literar Eugen Simion a comentat în termeni echilibrați: „Eugen Barbu este al treilea scriitor important al «generației pierdute», după Marin Preda și Petru Dumitriu. L-am publicat în seria «Opere fundamentale», dar nu integral, am lăsat deoparte romanele și nuvelele legate prea strâns de ideologia epocii. Am ales scrierile de ficțiune care ilustrează cel mai bine talentul lui original, imprevizibil, uneori inegal. Este limpede că Eugen Barbu a fost și a rămas un scriitor dificil, adulat de partizani, contestat cu vehemență de adversarii pe care, cât timp a trăit, i-a provocat ori de câte ori s-a ivit prilejul”. Concluzia: „Oricum, a creat câteva romane substanțiale - «Groapa», «Principele», «Săptămâna nebunilor» -, printre cele mai bune publicate la noi după război”.
98 de ani s-au împlinit pe 20 februarie 2022 de la nașterea lui Eugen Barbu (1924-1993)
„Mi se face frică de ceea ce voi deveni”, Eugen Barbu
„Eugen Barbu vorbește despre gunoieri, sifonari, cărămidari, parlagii, bidinărese, hoți, negustori, cârciumari - aflați în faza acumulării sălbatice - fără a înfrumuseța fraza”, Eugen Simion
„Eugen Barbu este un scriitor de categoria grea și numai malpraxisul eticist te poate face să-i negi valoarea”, Paul Cernat, critic literar
