Să începem cu „Dragobetele”, tot v-am stârnit curiozitatea. În plus, abia vă puteți reconsidera planurile pentru ziua de 24 februarie. „Într-adevăr, se apropie Dragobetele (care chiar nu «umblă după fete»)”, avertizează încă de la început profesorul Gheorghiță Ciocioi. Și-atunci? Ce înseamnă „dragobete”, ce marchează această dată din ultima săptămână a lui făurar? „Întâia și cea de-a doua aflare a capului Sfântului Ioan Botezătorul. În slava mineielor: «Drago (țeno) (glavo)-obretenie sveti Ioan Krestitelea»/«a prețiosului cap al Sfântului Ioan Botezătorul aflare». Mai pe scurt, în românește: «dragobretenie», dragobrete, dragobete. Termenul slav, «obratim», are mai degrabă semnificația de «întoarcere», «s-a dat din nou» (de el)”. Explicațiile științifice cad, așadar, departe de propoziția sprințară: „Dragobetele sărută fetele”… „Semnificațiile populare sunt târzii. Doar de un veac și jumătate știm «ce se crede în popor». Atât. Restul sunt basme, cu zei bimilenari”, conchide antropologul.
A sta smirnă...
În continuare, evidențierea înțelesurilor unei formulări relaționate deseori cu primii ani de școală: „(A sta) smirnă”. „Cel mai adesea, în clasele primare, eram obligați să-l ascultăm pe învățător, în bancă, cu mâinile la spate. Doar când era nevoie să notăm/scriem ceva le descătușam din strânsoarea lor. Smirnă s-ar fi numit starea. De la «smirenie»”. Cunoscându-ne rostul, fiind cu («s») măsură («mera», sl.), urmărindu-l cu supușenie și respect pe dascăl, gata de «ascultare»”, explică etnologul Gheorghiță Ciocioi. Mai departe, un nume cu înțeles uitat - „Stretenie/Sretenie”: „Stretenia este vechiul nume de calendar al praznicului «Întâmpinării Domnului». «Aducerea/prezentarea Domnului la Templu» („Υπαπαντή του Κυρίου“, în greacă, semnificând, totodată, supunerea întru rânduială), ca nume de sărbătoare, a fost redat în vechea slavă prin «sretenie» (сърѣтениıе) - termen care se tălmăcește prin «întâlnire» (din «sreșta») - pomenire a întâlnirii dintre dreptul Simeon și Pruncul Iisus. «Întâmpinarea Domnului», inițial, în Bizanț, se prăznuia pe data de 14 februarie. Fără prea mult fast, ca o sărbătoare obișnuită, fiind trecută în rândul praznicelor împărătești abia în anul 542, în timpul împăratului Iustinian. Tot în acel an, s-a stabilit celebrarea ei pe 2 februarie - cerându-se grabnic ajutor Domnului pentru încetarea ciumei ce bântuia în acea vreme în Răsărit”.
Cuvinte persane preluate în română prin filieră pecenegă
Alt nume cu înțeles pierdut („cu grăbire”): Milcov. „Este numele dat unui râu românesc de către cancelaria medio-bulgară din Țările Române. Milkav = blând, drag, plăcut, potolit. Din proto-slavă: милъ = drag”. De unde am „împrumutat” formularea „(a) desluși”? Gheorghiță Ciocioi e prompt: „«Desluși» este un termen ajuns în română din medio-bulgară, ori chiar din bulgară. «Do slușam» (bg). Do = până la; slușam = a auzi, asculta, înțelege, pricepe. A pricepe un anume lucru, a reuși să înțelegi, a ajunge până la a distinge nuanțele, sunetele etc.”. Cum s-au ales românii cu cuvântul „strugure”? „Numele provine în română din limbile turcice. Cel mai probabil din pecenegă, ori din unele dialecte cumane (în celebrul Codex Cumanicus, transliterarea este recunoscută ca fiind greșită în mai multe ediții turcești și rusești ale acestuia). La origine, «strugure» este un cuvânt persan: «angur», fiind preluat de aici în hindi, turca otomană, limbile kipceak etc. Turcii au folosit până târziu pentru «strugure» numele de «engur», în vreme ce în limbile turcice de la nordul Mării Negre termenului persan i s-a adăugat cuvântul ciorchine, șir («satr»/«str»), întâlnit și astăzi în unele dialecte kazahe și în uzbecă - ciorchinele/șirul de strugure devenind astfel satrangur/strangur. Ajuns în română strugur/e”.
Pe urmele „frâncilor”
Dar hulitul „risipitor” de unde ne-a parvenit? „Termenul a intrat în limba română din slava sud-dunăreană. Provenit din разсипия («razsipia»), cu înțelesul de a împrăștia, disipa, vărsa, cheltui, este întâlnit și în sârbă. Nume de familie la bulgari: Razsipiiski (Risipitorul/ Cheltuitorul)”. Și câteva informații despre cândva faimoasa expresie „Hai, sictir!”: „Termen folosit în limba nativilor, cu o etimologie incertă, rostit la supărare, având sensul de «să-ți fie rușine», «du-te celui rău». Cel mai adesea, formularea «Hai, sictir!» a fost răspândită prin intermediul limbilor turcice”, opinează profesorul Gheorghiță Ciocioi. Cum li se spunea în trecut occidentalilor, europenilor din vestul Bătrânului Continent cărora ne închinăm astăzi? Auzita-ți de „Frangulea”? Nu? Să facem atunci loc explicațiilor: „Este un nume ajuns la noi pe filieră slavă sud-dunăreană - Franguli (scris și Frakguli), Frango, Frangov. Provenit din grecește: Φράγκος. Având înțelesul de european, din Europa de Vest, de origine franceză sau italiană cel mai adesea. Variantă românească a numelui: Frâncu”.
„Bulgăroi cu ceafa groasă” - cine a vehiculat prima oară această „firitisire”
„Nu Eminescu a luat aminte întâi la «cefele bulgarilor», ci «grecoteii cei cu nas subțire»”, atrage atenția antropologul Gheorghiță Ciocioi. Țintit? „Bulgarii au devenit «insuportabili» - nu doar pentru vecini, ci pentru bună parte a Europei - încă din secolul al XI-lea, ca urmare a răspândirii bogomilismului din ținuturile de la sud de Dunăre spre Apus - numele de «bulgar» ajungând a fi socotit de atunci ca fiind unul jignitor în mai multe state occidentale. Istoria bulgarofobiei ar fi însă una de-a dreptul stufoasă, relațiile bulgarilor cu vecinii greci și sârbi fiind cel mai adesea unele deloc bune în decursul istoriei. Cu românii, turcii și macedonenii, vecinii de la sud de Dunăre s-au «certat» târziu, dar a rezultat și de aici ceva «material» ofensator, de o parte și de alta. Certurile bulgarilor cu rușii sunt și astăzi unele destul de frecvente...”.
După 1830, ironizați și în Principate
În completare: „De la greci, poate, li s-au tras însă cele mai multe în privința «imaginii» bulgarilor. De numele de «vulgari» («oameni neciopliți») n-au scăpat nici astăzi - adeseori chiar și studenții bulgari la Atena ori Tesalonic fiind «mângâiați» în acest chip de colegii lor greci”. Rădăcinile acestui război surd sunt însă adânci… „În jur de 1760, grecii au demarat o adevărată campanie de denigrare a bulgarilor, continuată în toată perioada renașterii târzii bulgare, când aceștia vor dori o Biserică autonomă și reintroducerea limbii slave în cult (la sud de Dunăre se folosea greaca). Bulgarofobia fanariotă greacă, împotriva căreia se va ridica monahul-cărturar Paisie de la Hilandar, se va manifesta acum prin «aprecieri» directe la adresa țăranilor bulgari, socotiți a fi «cu ceafa groasă» și «încăpățânați» (chondrocephalus) și de aici ideea greacă: aceștia trebuie să fie civilizați în sânul elenismului și Bisericii din Fanar, fiind cu mult inferiori grecilor. Denigrarea bulgarilor se va răspândi în curând și printre fanarioții din Țările Române, imaginea lor devenind una rea mai ales după 1830 la noi, răspândindu-se cu precădere prin cărți și gazete grecești - până atunci, atitudinea românilor față de bulgari fiind una aproape neutră. Târziu, după cel de-Al Doilea Război Balcanic, va veni rândul românilor să intre însă în «malaxorul bulgăresc», imaginea noastră devenind una deloc bună la sud de Dunăre”.
„Mită”, sensuri inițiale
La final, un cuvânt utilizat (din păcate) destul de des în România, poate prea des: „mită”. Eh, de unde (pro)vine (că încotro se duce, știm)? „Vameș = mîtar/mitar (în slav.). Vamă = mitnița, loc de «mită» (dare, dijmuire de către stat) - slav. Mito = cele cuvenite, primite ca dare/dar (slav.). Între timp - consideră profesorul Gheorghiță Ciocioi -, sensurile termenului s-au mai schimbat. Nici bătutul în piept nu mai e ce a fost pentru vameși, nici «întorsul împătrit»…”.
Cum s-ar traduce expresia „dragobete”? „Întâia și cea de-a doua aflare a capului Sfântului Ioan Botezătorul” - Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„La origine, «strugure» este un cuvânt persan: «angur», fiind preluat de aici în hindi, turca otomană, limbile kipceak etc.”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Bulgarii au devenit «insuportabili» - nu doar pentru vecini, ci pentru bună parte a Europei - încă din secolul al XI-lea, ca urmare a răspândirii bogomilismului din ținuturile de la sud de Dunăre spre Apus”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
1760 e anul în care împotriva bulgarilor a fost declanșată o amplă campanie de denigrare