Mai are o bucăţică de vreme şi, în octombrie viitor, Gică Popescu va împlini 50 de ani. Baciul va avea ca vârstă o jumătate de secol. Arată o prospeţime fizică remarcabilă, e suplu, cu acele adâncituri, cu acele cute pe obraji de bărbat tăiat în piatră. Aşa i-a fost şi voinţa, aşa i-a fost şi consecvenţa ideilor, de nezdruncinat ca piatra. Ca stânca piscurilor din Carpaţi i-a fost şi credinţa în neamul românesc. “Când oamenii îmi zâmbesc pe stradă şi-mi dau bineţe, simt o bucurie pe care numai acasă o pot avea. Chit că şi în Spania, în Olanda, în Turcia, pe unde am jucat, mă îndrăgiseră oamenii”. Aşa se confesa, de curând, Gică Popescu în emisiunea lui Mihai Gâdea, la Antena 3. Îi sângerează sufletul că i-a murit tatăl amărât de ce i s-a întâmplat. Popescu senior, olteanul pursânge din Calafat care l-a pitit pe Gică, marea speranţă a fotbalului, ca să nu fie luat de Steaua de la Universitatea Craiova, l-a crescut pe fiul lui, luându-l de mână şi mergând în fundul curţii, ca să privească fără vorbe cum curge Dunărea, eternitate românească. Pişti Covaci, rafinatul antrenor român conducând şi renumitul Ajax, mi-a spus într-un interviu că fotbalistul român care se încadra perfect în parametrii jucătorului modern din lume este Gică Popescu. Accidentat în campionatul olandez, Gică Popescu, chiar stârnind reproşurile patronilor de la Eindhoven, a venit la Naţională, cobora ţopăind scările în cantonament, ca să nu se sprijine în piciorul dureros, a jucat cu infiltraţii la genunchi, dar a ţinut în frâu adversari celebri, calificând tricolorii în turneul final. Ajunsese răsfăţatul fanilor olandezi, încă de la încălzire tribunele din Eindhoven scandau “Ronaldo, Gica”, era chiar prieten cu celebrul brazilian, pe atunci la olandezi. Când a fost transferat la renumitul club olandez, pe bulevardele din Eindhoven clipeau neoanele “Welcome, Gica”, şi a doua zi dimineaţă un tir cu cea mai modernă mobilă a oprit în faţa casei fundaşului român. Celebrul Cruyff l-a numit căpitanul Barcelonei, el a ridicat Cupa Europei înmânată de regele Spaniei, şi jucătorii Barcelonei, catalunezi naţionalişti, n-au crâcnit că un român era căpitanul. În Anglia, la Tottenham, nu s-a simţit prea confortabil, fiindcă jocul se axa pe mingi lungi către vârfuri. Îmi spunea Gică Popescu, „noi, mijlocaşii, făceam cârcei la ceafă uitându-ne la baloanele înălţate peste noi”.