Daron Acemoglu mută analiza la arhitectura instituțiilor, Samuel P. Huntington aduce identitatea și coeziunea, iar Mancur Olson explică blocajul politic și capturarea statului de grupuri de interese.
În How Countries Go Broke: The Big Cycle, Dalio identifică cinci forțe care împing statele spre „faliment”: datoria și tipărirea de bani, conflictul intern, conflictele externe, șocurile naturale și schimbarea ordinii mondiale. Ele nu acționează în vid. Fiecare este filtrată de ceilalți autori.
Datoria și tipărirea de bani sunt, pentru Dalio, motorul inițial al ciclului. „Debt becomes a problem when it requires ever-lower interest rates and ever-more money printing to sustain it”. Taleb avertizează că riscul este ascuns și amânat, dar nu eliminat. Acemoglu arată că datoria poate fi folosită eficient doar de instituții incluzive; în instituții extractive, ea alimentează stagnarea și protecția elitei. Huntington adaugă: pierderea încrederii monetare afectează legitimitatea statului. Olson explică mecanismul politic: grupurile de interese capturează deciziile fiscale și se asigură că datoria ca și cost este transferată către majoritate, consolidând blocajul.
Conflictul intern și polarizarea socială sunt, pentru Dalio, efectul inegalității. Taleb le vede ca semne ale fragilității sistemului, unde deciziile nu mai au consecințe pentru aceia care le iau. Acemoglu arată că polarizarea devine ireversibilă dacă instituțiile nu mai oferă mobilitate și oportunități reale. Huntington adaugă dimensiunea identitară: tensiunile devin de nerezolvat când conflictele se suprapun pe linii culturale, etnice sau religioase. Olson explică de ce compromisurile dispar: grupurile bine organizate și interesate au putere să blocheze reformele, chiar dacă acestea ar fi vitale.
Conflictele externe și geopolitica accelerează declinul, spune Dalio. Taleb avertizează asupra supraoptimizării și vulnerabilităților ascunse. Acemoglu arată că instituțiile slabe reacționează prin centralizare și represiune, subminând baza economică. Huntington mută accentul pe valori și modele civilizaționale: conflictele nu sunt doar despre resurse, ci despre cum fiecare societate înțelege autoritatea și drepturile individului. Olson ar completa că grupurile interne capturează și politica externă, folosind conflictele pentru a-și proteja avantajele.
Șocurile naturale testează sistemele. Dalio le vede ca inevitabile. Taleb - ca revelații ale fragilității. Acemoglu - ca teste instituționale: capacitatea statului de a coordona și distribui resurse. Huntington arată că un nucleu comun de valori și apartenență face societățile mai funcționale în fața crizelor. Olson adaugă că grupurile de interese pot folosi criza pentru a-și securiza pozițiile, blocând schimbarea reală.
Schimbarea ordinii mondiale este, pentru Dalio, rotația puterii și a monedelor dominante. Taleb ne avertizează că tranzițiile nu sunt lineare. Acemoglu subliniază rolul instituțiilor interne: ele determină dacă societatea poate rămâne competitivă. Huntington arată că schimbarea depășește sfera economică și antrenează fundamentele culturale ale societății. Olson completează tabloul: rigiditatea internă și grupurile de interese pot accelera declinul chiar înainte ca pierderea hegemoniei să fie vizibilă.
Împreună, cei cinci oferă o imagine completă:
- Dalio explică mecanica ciclului și acumularea datoriei;
- Taleb avertizează asupra fragilității și riscului ascuns;
- Acemoglu arată cum instituțiile determină cine supraviețuiește;
- Huntington arată de ce identitatea și legitimitatea contează;
- Olson explică de ce grupurile de interese blochează schimbarea chiar când ea devine crucială.
Concluzia comună este clară: statele nu se prăbușesc din cauza unui singur șoc, ci pentru că intră în șoc îndatorate, polarizate, instituțional slăbite, fragmentate identitar și capturate politic. Falimentul nu e defaultul clasic. E pierderea încrederii. Iar pierderea încrederii nu poate fi tipărită, reglementată sau amânată.
Datoriile pot fi rostogolite. Șocurile pot fi absorbite. Instituțiile pot fi reformate. Dar o societate care nu mai știe cine este și este prinsă în blocaje de grupuri de interese nu mai are amortizoare reale.
Peter Schiff ar completa perspectiva economică: el ar sublinia că datoria și politica monetară laxă ascund probleme structurale care nu dispar de la sine, iar ajustarea inevitabilă va veni sub formă de inflație sau depreciere reală a capitalului. În același timp, lecțiile lui Charles Kindleberger și Hyman Minsky ne amintesc că crizele financiare nu sunt excepții, ci componente ciclice ale sistemului: perioadele de exuberanță financiară, urmate de prăbușiri, sunt inevitabile atunci când fragilitatea și excesul de leverage se combină cu comportamentele mimetice ale investitorilor.
Astfel, tabloul final devine complet: ciclurile lui Dalio, fragilitatea lui Taleb, instituțiile lui Acemoglu, identitatea lui Huntington, blocajele lui Olson, analiza lui Schiff privind costurile amânate ale ajustării și crizele lui Kindleberger-Minsky se suprapun pentru a explica nu doar cum, ci și de ce unele state eșuează sistemic - nu peste noapte, ci prin eroziune lentă, structurată și inevitabilă.