Nicolae Ciucă nu este un militar obișnuit. El este comandantul din prima bătălie în care s-a angajat armata română, după Al Doilea Război Mondial. Este veteran din Angola, Bosnia, Afganistan și Irak. A scăpat de talibani, dinamită și ARO pe motorină. A fost șeful Statului Major al Apărării, adică urmașul lui Averescu, Prezan și Rădescu.
Dar, ce i-a trecut lui prin cap în plină campanie militară, în 2003? I-a trecut „Dimensiunea angajării Armatei României în operații întrunite multinaționale”. Ceva mai periculos ca glonțul: o teză de doctorat!
Autorul spune că lucrarea e o combinație de teorie și jurnal de tranșee. Susținătorii și-l pot imagina scrijelindu-și teza pe patul puștii. Migălind cu vârful baionetei, capitol după capitol, în timp ce inamicul aruncă grenade și înjurături în arabă. Iar seara, ochiul minții îl poate observa târându-se sub tirul mitralierelor până în spatele liniilor, pentru a transmite prin morse lucrarea îndrumătorului de doctorat.
Probabil că aceste imagini eroico-științifice rămâneau exact așa, dacă generalul Ciucă nu își alegea ulterior o ocupație mult mai periculoasă decât războiul.
În amestec cu politica, tezele de doctorat sunt genocid curat. S-a căzut din parlamente, din guverne, din palate prezidențiale. Teza de doctorat e picătura de sânge din acvariul cu rechini. Până și Ludovic Orban, dispărut în fundația noii sale construcții politice, a apărut ca să-și sfâșie fostul camarad de partid. Vorbind pe limba celor mai cruzi dușmani ai premierului, el îi cere demisia „în urma acuzațiilor”! Ce să mai așteptăm și verificările?
Dacă scapă și din asta, generalul Ciucă o să-și amintească de Kandahar ca de Călimănești-Căciulata.