Jurnalul.ro Special Interviuri Horror scris la limita depresiei

Horror scris la limita depresiei

de Oana Portase    |   

Și dacă ești doar un personaj în cartea altcuiva? Aceasta e întrebarea sub imperiul căreia se citesc prozele din noul volum semnat de Marian Coman. Nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de titlu. Cartea „Omulețul din perete și alte povestiri fantastice” nu este pentru copii, ci pentru adulţii care vor să intre într-o lume stranie şi palpitantă. Prozele lui Marian Coman sunt asemănate cu lucrările lui Stephen King.

 

Cine este Omuleţul din perete şi ce vrea el de la noi?

 

Marian Coman: Omuleţul din perete este un personaj. Cartea este o colecţie de povestiri care se încheie cu povestirea „Omuleţul din perete”. Personajul ei principal este un puşti care descoperă că dincolo de perete este o întreagă lume şi călătoreşte în lumea de dincolo de perete. Cumva, povestea asta leagă toate celelalte povestiri din carte.

 

Cui îi este adresată această carte? Este şi pentru copii, dacă e să ne luăm după titlu?

 

Marian Coman: Nu tocmai. N-aş zice. Poveştile sunt oarecum întunecate, au accent de horror. Sunt poveşti fantastice. Sunt texte scrise în ultimii 20 de ani. Am încercat să fac iniţial o colecţie cu toate povestirile mele, cu toată proza mea scurtă, însă am reuşit să fac mai de grabă un best off, am ales ce era mai bun. Cartea se adresează adolescenţilor şi adulţilor. Este pentru cei care au gust pentru literatură fantastică, pentru fantasy şi pentru horror.

 

De ce accente horror?

 

Marian Coman: Nu ştiu. Când scriu, de cele mai multe ori am nevoie să mă duc la limita depresiei şi cred că de acolo vin tuşele ceva mai întunecate.

 

E o formă de terapie?

 

Marian Coman: Probabil că era o formă de terapie pe vremuri şi funcţiona în felul acesta. Am renunţat să scriu proză în urmă cu cinci ani, cel mai vechi text, „Omuleţul din perete”, este chiar ultimul. Cred că multe dintre texte au funcţionat pentru mine ca o formă de terapie. Mai ales că în unele dintre ele vorbesc despre un prieten pe care l-am pierdut, un prieten foarte bun, care se numeşte Cătălin şi care a murit, şi pe care am încercat, după puterile mele, să-l fac să trăiască în cartea asta.

 

Să ştii că eu foarte multă vreme m-am ferit de proză scurtă, de povestiri, nu ştiu de ce am fost mereu atrasă de romane. Până am dat de gustul acestei scriituri, tot povestiri cu accente horror, fantastice. De ce ar trebui să citim astfel de texte?

 

Marian Coman: Într-o carte de 250 de pagini ai acces la 10-20 de poveşti. Dacă ţii în mână o carte de proză scurtă, fiecare vine cu lumea ei, cu eroii ei, cu personajele sale şi te poţi plimba ca şi cum ai degusta dintr-o masă îmbelşugată, câte ceva bun din fiecare fel fără să mănânci pe săturate din unul singur.

 

Este mai greu, este mai uşor să scrii proză faţă de un roman?

 

Marian Coman: Sunt diferite. Din anumite puncte de vedere este mai uşor, din altele este mai greu. Dar sunt lucruri diferite şi am învăţat asta în momentul în care am început să scriu roman. Am debutat cu proză scurtă şi foarte multă vreme am scris numai proză scurtă. Nici nu credeam că sunt în stare, mai ales că lucram în altă parte şi jobul îmi ocupa foarte mult timp. Nu credeam că sunt în stare să mă înham la scrierea unui roman. Ai nevoie de un proiect ceva mai elaborat, trebuie să ştii exact unde te duci. Proza scurtă pentru mine funcţionează ca terapie şi o făceam cu multă pasiunea dar fără presiunea unui deadline, a unui contract cu cineva. Un roman presupune alte lucruri şi am învăţat asta lucrând la cele două romane din seria Haiganu. Romane fantasy unde ştiam unde vreau să mă duc, ştiam ce vreau să fac. E un alt tip de abordare.

 

Ce fel de personaje găsim în poveştile tale?

 

Marian Coman: Neobişnuite cred. Marginale în primul rând. Găsim copii cu probleme, copii în orfelinate. Găsim oameni morţi, care se încăpăţânează să trăiască, găsim cea mai frumoasă femeie din lume care se confruntă cu dragostea faţă de un personaj întunecat şi cumva toate personajele astea pendulează între două lumi. Asta uneşte textele cel mai mult. Fiecare povestire spune câte ceva despre a pendula între două lumi. Lumea de aici, lumea de dincolo.

 

A fost o formă de terapie să scrii aceste povestiri, dar totuşi cât din tine găsim în aceste personaje sau este un personaj cu care te identifici mai mult?

 

Marian Coman: Cartea nu este un jurnal, asta e foarte clar. E o colecţie de povestiri fantastice. Am pus în fiecare povestire şi în fiecare personaj câte ceva din mine şi cred că într-un fel sau altul aşa fac toţi autorii în momentul în care se apucă de scris. Pentru că atunci când scrii, empatizezi cu personajele pe care le construieşti acolo. Empatizând cu ele, laşi o urmă din tine în ele şi cumva o duci mai departe către cititori.

 

Ai vreo povestire preferată?

 

Marian Coman: Da, este un text care îmi e foarte drag, care se numeşte Testamentul de Ciocolată. Personajul principal este un copil care se află într-o situaţie specială. Chiar dacă pare un copil obişnuit, descoperi, pe măsură ce citeşti textul, că nimic din ce se întâmplă acolo nu este obişnuit, nici el.

 

Ai lucrat în presă. Cum a fost trecerea de la jurnalism la scriitură?

 

Marian Coman: Am lucrat în presă pentru că mi-am dorit de când eram adolescent să ajung să trăiesc din scris. Îmi doream să scriu literatură şi am crezut că asta seamănă cel mai mult. În România, cel puţin atunci, era imposibil să trăieşti din scris literatură, m-am gândit că a scrie la ziar e cumva asemănător. Mi-am dat seama, cu timpul, că nu este, şi munca de ziar m-a acaparat vreme de 15 ani. Am tot lucrat până am zis că trebuie să mă dezlipesc şi să fac ceea ce îmi place, ce am visat. Viaţa trece şi dacă nu ajungi să-ţi împlineşti visurile în viaţa asta, nu ai cum să o faci în altă parte. Am renunţat la presă în urmă cu patru ani şi de atunci am migrat către literatură mai mult, în momentul de faţă coordonez imprintul Armada de la Editura Nemira. Este zona de literatură SF, fantasy şi thriller pe care o aduce Nemira pe piaţa de carte. În continuare îmi scriu povestirile, romanele şi aşa mai departe.

 

Tu ce fel de cărţi citeşti de fel? Ai scriitori preferaţi? Să facem şi recomandări de cărţi.

 

Marian Coman: Am scriitori preferaţi. Nu am genuri preferate. Citesc din orice zonă şi cred că e mai în regulă să faci aşa. Fie că eşti cititor pasionat, fie că lucrezi în industria cărţii. Citesc pe nerăsuflate şi Kafka, şi Hesse, dar citesc cu aceeaşi mare plăcere şi Stephen King, Asimov şi Frank Herbet. Dacă ar fi să fac câteva recomandări de lectură, o să pomenesc de o carte de care m-am îndrăgostit lucrând la ea. Se numeşte „Corabia magiei”, semnată de Robin Hobb. Este prima parte a unei trilogii fantasy care este demenţială şi mi-aş dori ca foarte mulţi oameni să o descopere.

 

Genul fantasy a luat amploare în ultimii ani în România. Parcă nu prea se citea.

 

Marian Coman: În anii ’90, îmi amintesc că au fost serii de fantasy publicate în România care nu au ajuns la final tocmai pentru că oarecum cititorii nu erau pregătiţi pentru asta. Li se părea că literatura fantasy este o literatură pentru copii. A contat foarte mult ce s-a întâmplat în industria de cinema şi ecranizarea unor romane celebre precum Lord of The Rings, în urmă cu 10 ani. Apoi un serial care a făcut furori peste tot în lume: Game of Thrones. Filmele au adus în atenţie literatura fantasy. Iar cititorii români au descoperit-o, au reevaluat-o. Mă bucur foarte mult că lucrurile stau aşa. Poveştile din alte lumi îţi spun câte ceva şi despre lumea de aici punând personajele în lumini diferite şi în conjuncturi diferite despre care nu putem vorbi aici în realitate.

 

Ce este literatura de valoare pentru tine? E o mare dezbatere că autorii contemporani nu ar fi scriitori de valoare, dar nu putem citi doar Cehov şi Dostoievski.

 

Marian Coman: Eu nu cred că genuri întregi sunt paraliteratură. Cred că o carte bună este o carte bună indiferent de genul din care vine. Spun asta gândindu-mă că există anumite prejudecăţi care spun că literatura fantasy sau literatura SF nu este tocmai literatură, este paraliteratură, este la marginea literaturii. Sau literatura poliţistă. Cine a citit Ray Bradbury, Frank Herbert sau Orson Wels a înţeles că literatura SF adduce, ca toate genurile literare, capodopere în sfera culturală. Poate că asta e o întrebare dificilă şi pentru mine. Ce este o literatură de valoare şi ce nu e. Nu m-aş uita nici în zona criticilor literari, nu m-aş uita nici la bugete şi la bestsellere la rafturi cu cărţi foarte bine vândute. M-aş uita în interiorul meu ce rezonează cu mine. Asta ar fi bine să facă şi cititorii când caută ceva.

 

Cu ce ai vrea să rămână cititorii tăi?

 

Marian Coman: Nu ştiu dacă din această carte. Aş vrea să rămână cu pofta de a citi autori români în continuare. Îmi place să cred că această carte poate deschide pofta de literatură românească, pentru că ei aduc aici nostalgia unor ani pe care i-am trăit cu toţii. E copilăria anilor ’80, adolescenţa anilor ’90 şi ce avem acum în anii pe care îi trăim. Citind această carte oamenii vor descoperi gustul pentru literatura română contemporană. Mi-ar plăcea să rămână cu asta. Cu pofta deschisă pentru carte.

 

Tu ai colaborat şi cu reviste de benzi desenate. Cum era acel proces?

 

Marian Coman: Acela a fost momentul în care am simţit că îmi împlinesc visurile. Atunci când eram mic şi când eram adolescent am descoperit benzile desenate şi mi-am dorit să fac benzi desenate. Am început să desenez copiind alte benzi desenate. După ce am abandonat desenul, pentru că nu eram suficient de talentat, m-am apucat de scris. Prin urmare am avut şansa să lucrez la o revistă de benzi desenate, am zis că e o împlinire a visului din copilărie. E un proces cu totul diferit să scrii scenarii de benzi desenate faţă de a scrie literatură, pentru că e o muncă de echipă. Când scrii proză, eşti tu, calculatorul, coala de hârtie sau stiloul. Când scrii scenarii de benzi desenate eşti tu, editorul, desenatorul, cel care pune culoare. E o muncă de echipă. E fascinant să vezi cum prind contur lucrurile pe care tu le-ai imaginat cu o zi înainte.

 

Cu toate acestea nu au prins prea bine benzile desenate la noi în ţară. De ce?

 

Marian Coman: Cred că sunt mai multe cauze. Una ţine de declinul printurilor în toată lumea. Al doilea lucru are de-a face cu faptul că în general piaţa de carte e foarte mică în România. Al treilea lucru este faptul că nu avem o cultură şi o apetenţă pentru banda desenată, aşa cum se întâmplă în alte ţări şi nu vorbesc doar de SUA, unde supereroii sunt la mare căutare, şi de Japonia, cu stilul manga, ci mă refer la locuri mai aproape de noi, la Franţa şi Belgia, unde benzile desenate sunt printre cel mai bine vândute lucruri. Am fost într-un supermarket din Belgia unde raionul de bandă desenată era mai mare decât este un raion de carne la noi, spre exemplu. Prin urmare, banda desenată în ţări ca Franţa sau Belgia se mănâncă pe pâine. Mi-ar plăcea ca lucrurile să fie aşa şi la noi, dar o să mai dureze. Asta nu înseamnă că nu există public. Probabil că trebuie să ne rafinăm şi modalităţile de a ajunge la el. Am avut lansări de numere din benzile desenate pentru care am lucrat unde au venit o mie şi ceva de oameni. Toţi erau foarte pasionaţi.

 

Cum e Marian Coman omul pe lângă scriitor?

 

Marian Coman: Ca orice om. Cu nostalgiile şi fricile lui. Cu dorul de prieteni pe care nu-i mai am. Încerc să-mi găsesc din fiecare lucru pe care îl trăiesc resurse să fac ceva creativ. Să las o urmă. Cred că asta încercăm să facem cu toţii.

 

Ce planuri ai? Ce mai scrii, ce ne mai pregăteşti?

 

Marian Coman: Îmi doresc foarte mult ca anul acesta, poate până la mijlocul anului viitor, să termin al treilea volum din Haiganu. O trilogie fantasy care îl are ca personaj principal pe Haiganu, un alter ego al lui Ochilă din povestea lui Ion Creangă. Este o serie de romane fantasy a căror acţiune se petrece în universul benzilor desenate Harap Alb Continuă. Îmi doresc să termin acest roman şi să apară pe piaţă anul viitor. Apoi, mai am un scenariu de film în lucru. Sper eu într-un viitor apropiat să vorbim despre asta. Deocamdată doar lucrez. Şi ar mai fi un alt roman de care vreau să mă apuc imediat după ce termin Haiganul.

 

Te întâlneşti des cu adolescenţii. Cum îi percepi tu? Se spune că adolescenţii nu citesc, cei mici nu citesc.

 

Marian Coman: Este adevărat că piaţa de carte din România este mică. Aţi auzit-o de la mulţi oameni. Piaţa de carte din România este la jumătate faţă de piaţa de carte din Ungaria, care este ţară la jumătatea României. E deja un refren. Ce pot să spun este că din datele pe care le am, şi e vorba de date nu de păreri, cei mai mari cumpărători de carte sunt adolescenţii. Prin urmare, cei care îi arată cu degetul poate n-ar face rău să cumpere o carte pentru ei.

 

 

 

 

 

 

 

TOP articole pe Jurnalul.ro:
Parteneri