Problema este însă că inflația a reizbucnit peste tot în lume, numai că nu se vede în prețurile de consum. Se scumpesc activele imobiliare şi financiare, asigurările obligatorii și celelalte taxe ori se introduc unele noi, ceea ce grevează puterea de cumpărare. Chiar aşa, oare mai există active toxice și bule ori s-au volatilizat prin decret politic?
Aşadar, inflaţia este „observată” doar în momentul în care e afectat coşul zilnic şi acest lucru se vede în România fiindcă nu are piețe adânci. Cum preţurile mari au fost rentabilizate cu surse noi, pieţele internaţionale arată acum volume suficiente de energie, însă cantitatea de bani alocată de state nu permite ieftinirea bunurilor. De fapt, dacă e s-o zicem pe șleau, nu s-au scumpit bunurile, ci s-au înmulţit banii. Oare nu ne-am plictisit de ciclul relaxare monetară – politici publice care creează stimulente perverse – malinvestiții – criză? Școala austriacă de economie l-a diagnosticat încă din prima jumătate a secolului XX şi nu se mai termină!
Din păcate însă, se constată că nu doar prețul la cacao atinge maxime istorice, ci și cursul criptomonedelor merge puternic în sus. Băncilor centrale și autorităților de supraveghere înglobate sau nu în acestea le-ar fi ușor să le interzică. Dar nu o fac, pentru că prețul lor în creștere se corelează cu relaxarea cantitativă. Adică, în lipsa sporurilor de productivitate, care să absoarbă cantitatea mare de bani pusă pe piață, e acceptată o astfel de formă de sterilizare de masa monetară, care la final, când se vor sparge bulele, îi va lăsa pe deținători cu buza umflată. Asta, fiindcă, cele numite criptoactive au mari probleme la nivelul fundamentelor. Ele nu mijlocesc o cantitate mare de bunuri, precum dolarul sau euro, ci sunt leverage pur. E drept că respectiva cantitate de bunuri de consum sau investiționale tot scade, fiindcă diversele forme de taxare, printre care și inflația, încearcă să susțină niște clase politice ce vor fi înlocuite în curând de niște junte, pentru evitarea unor revoluții.
O astfel de schimbare se poate spune că a fost anticipată de Nassim Nicholas Taleb. El povestea în ultima sa lucrare influentă, „Lebăda Neagră”, că a fost invitat la un seminar cu vedere la lacul Como în cadrul căruia militarii participanți nu i s-au mai părut niște autocrați flămânzi de conflicte așa cum reieșea din filmele de război, ci niște persoane care lucrează cu aleatoriul într-un mod autentic, spre deosebire de cei din mediul academic și de directorii de corporații care lucrează cu banii altora. Armata adună mai mulți gânditori ai riscului decât oricare altă categorie profesională, punctează Taleb, cei care l-au ascultat pe acesta din urmă pentru a înțelege care-s beneficiile dezordinii, ale mâinii invizibile, în vederea evitării catastrofelor de tip lebădă neagră. Iată un motiv serios de a reaminti că marketingul, care se îmbină cu politicul și distorsionează raportul cerere-ofertă, reprezintă o chestiune de securitate ce trebuie soluționată rapid.
Revenind la România, inflație este peste tot în lume și, față de keynesianismul „unidirecțional″ al lui Obama din 2009, acum avem mai multe sortimente, pe ambele maluri ale Atlanticului: keynesianism post-COVID, keynesianism verde-climatic, keynesianism al înarmării, dar numai la noi se vede în prețurile de consum din cauza piețelor subțiri ce nu pot ascunde diversele forme de taxare. Fiscalitatea semnificativă se traduce prin nepricepere și neperformanță, care sunt aduse la un numitor comun prin instrumentul cu cel mai mare grad de standardizare: banii. Cu alte cuvinte, se poate pune mereu semnul egal între inflație și lipsa de eficiență. De aceea inflația e un fenomen monetar doar ca exprimare, nu în esența lui, destinat compensării pierderilor de productivitate.