Aprofundând problematica condițiilor de business, Balcerowicz scrie în cartea sa „Libertate și dezvoltare” că întreprinderile mici sunt cel mai adesea firme capitaliste de tip clasic, unde proprietarul e și manager.
Mecanismul motivațional e limpede și solid: profitul îi revine celui care conduce. De aceea nu se manifestă o fractură între acţionariat și conducerea întreprinderii, acestea-s complicații specifice companiilor mari.
Întreprinderile mici sunt importante și pentru că dimensiunile reduse permit o luare rapidă a deciziilor. În corporații, aparatul administrativ dispune de drepturi ce decurg tocmai din dimensiunea societăților, motiv pentru care funcționează greoi. De aceea, o economie în care firmele mici au o pondere mare poate fi mai flexibilă la șocurile exterioare.
Dacă avem două economii de dimensiuni egale, cea în care avem mai multe întreprinderi mici e reglată în mai mare măsură de piață și contracte și mai puţin dirijată prin directive ierarhice.
Dacă într-o economie există multe firme mici, numărul întreprinzătorilor e mare, iar cel al funcționarilor - mic.
Balcerowicz subliniază că întreprinderile mici sunt, de regulă, supuse unei discipline financiare severe. Dacă au dificultăți financiare, nu pot obține finanțări suplimentare de la buget, pentru că nu-s „too big to fail".
Într-o economie cu multe întreprinderi mici sunt condiții pentru concurenţă puternică, deoarece clienții se pot orienta spre un furnizor sau altul.
În capitalism, inovațiile care schimbă orizontul de gândire al societăţii sunt realizate de firmele noi, care au, de regulă, dimensiuni mici când se lansează.
Pe când, în socialism, sistemul de cointeresare defectuos irosea potențialul inovativ, deşi se punea un mare accent pe învățământ tehnic. Ca urmare, socialismul a produs un număr mare de ingineri frustrați.
De asemenea, spre deosebire de corporații, îndeosebi cele industriale, întreprinderile mici sunt mai puțin expuse presiunilor sindicale.
Și Balcerowicz conchide: „Trebuie renunțat la mitul marilor companii, așa-numiții campioni naționali, care au atât de mult succes încât trebuie subvenționați pentru a rezista”.
Din păcate, în economia românească totul e mare. De parcă s-ar aplica legea lui Murphy care postulează că un elefant e un șoarece construit după indicațiile guvernului.
Aici intervine însă o primă întrebare: De ce un șoarece ajunge elefant? Pentru că indicațiile guvernului se raportează strict la factori politici și de aici rezultă o structură încărcată cu mult personal neproductiv.
OK, dar elefanții nu aparțin doar statului, ci și sectorului privat. Aceştia cum au apărut? Ca urmare a negocierilor guvernamentale, ceea ce face să poarte aceeași lipsă de eficiență.
Se deduce că atunci când guvernul participă la ceva transmite ineficienţa venită din presiunea politică. Pentru că politicul caută să dețină controlul în detrimentul oricărei alte funcții.
Iată de ce în economia românească se văd bănci, furnizori de utilități și retaileri mari. Așa au dispărut magazinele mici de la parterul blocurilor și locul lor a fost luat de lanțuri de supermarketuri. La fel cum s-a întâmplat și cu benzinăriile mici. Ca nu cumva în acest domeniu supraaccizat să se facă evaziune fiscală!
Dacă la noi operează 2.000 de benzinării, iar în țara OMV, care a preluat Petrom, 3.500 - stat cu jumătate din populația noastră și o treime din suprafață - acest lucru e posibil din același motiv pentru care a scos acciza minimă la țigările fără filtru de pe piață.
Astfel sunt încurajate oligopolurile și se explică de ce a fost împărțită România între taberele conducătoare.
Sigur că mai există companii mici, însă cele direct productive n-au legătură cu piața autohtonă, fiindcă realizează componente pentru piață externă.
Iar băncile, asigurătorii și furnizorii mari care acționează pe piața internă, fie nu adaugă valoare, fie n-o redistribuie. Și atunci se administrează sărăcia, finanțată dintr-o datorie externă, care crește, în loc să se creeze bogăție, cu ajutorul piețelor.
Dacă nu credeți, ia gândiți-vă la cât ar crește șomajul dacă s-ar întoarce mâine toți românii care lucrează în afară? Așa se întâmplă când preferi controlul în detrimentul eficienței.
Dar până la urmă totul se reduce la o chestiune de management. Dacă s-ar defini o funcție-scop duală, precum în Turcia, ar fi suficient să se extindă impozitul forfetar la toate domeniile. Aparatul politico-militar ar zice că vrea o anumită sumă de bani ca să asigure controlul/securitatea, iar în rest piețele ar fi lăsate să aloce eficient resursele.
Și acum să ne întoarcem și să mai explicăm o dată de ce avem elefanți privați. Fiindcă respectivele companii aparțineau statului și am fost constrânși să le privatizăm pentru a adera la UE.
Logica lui Leszek Balcerowicz se împletește cu cea a lui Nassim Nicholas Taleb, care consideră că Mama Natură nu iubește nimic din ceea ce este prea mare, pentru că e fragil.
Conceptul „economiei de scară” - conform căruia companiile economisesc bani atunci când devin mari, prin urmare sunt mai eficiente - se află în spatele extinderilor și fuziunilor.
Companiile par să fie mai „eficiente”, dar sunt și mai vulnerabile la accidentele externe - subliniază Taleb - acele „Lebede Negre”.
El continuă punctând că atunci când companiile sunt mari trebuie să se optimizeze pentru a da satisfacție analiștilor. Aceștia (oameni de tip MBA) vor face presiuni asupra companiilor pentru a tăia rezervele, în scopul de a „îmbunătăți bilanțul”, contribuind în cele din urmă la falimentul afacerilor.
Problema guvernelor este aceea că au tendința să sprijine aceste organisme fragile pentru că sunt angajatori mari și au agenți de lobby.
Companiile mari obțin ajutor guvernamental și devin tot mai fragile, ajungând într-un fel să conducă guvernul, în timp ce afacerile mici eșuează fără să-i pese cuiva; ele trebuie să fie eficiente și să asculte de legile naturii.
Un argument adus de Taleb în sprijinul ideii că Mama Natură nu iubește prea mult interconexiunile și globalizarea e densitatea speciilor. Insulele mici au mai multe decât cele mari.