„Din îndepărtarea copilăriei, din fiecare casă în care am locuit, se desprinde figura marelui nostru Caragiale. Când sosea la noi, se oprea mai întâi în uşă, cu un zâmbet şiret. Ştia că ne bucurăm cu toţii, mici şi mari. Aştepta îmbrăţişarea frăţească a tatălui meu, Barbu Delavrancea. Aşa l-am pomenit: cu pălărie largă în margini, cu veston adesea maroniu şi jiletcă de catifea sau de tricou, frumos lucrate. Ochii lui castanii erau mari, rotunzi şi privirea scăpăra de o inteligenţă ironică, la fel cu talentul său.
Apanajul unor personalităţi este darul acesta de sinteză în care clipa de viaţă conţine totul: episodul şi durabilul, detaliul cu semnificaţie de nuanţă, verbul vibrând în spaţiu pentru a opri timpul.
Aşa a fost Ion Luca Caragiale. Faţa lui fină, ochii mari, privirea răscolitoare, gesturile scurte, cu precizări psihologice uimitoare, puterea de eliminare a inutilului, ironia sclipitoare – armă cu două tăişuri îi apăra sensibilitatea şi distrugea vulgaritatea –, mersul lui uşor de fiară blândă, mâinile feminine, subţiri şi întoarse la vârful degetelor, atitudinea capului rotund cu bărbia puţin înaintată, cercetând parcă un orizont marin, toată fiinţa lui cizelată cu artă exprima geniul său literar. În scris, nu-şi îngăduia decât esenţialul, verbul dinamic, adjectivul plastic.
Caracterul său independent şi fantezist l-a împiedicat pe Caragiale să primească o funcţie de stat. A fost totuşi o vreme director la Teatrul Naţional. Din cauza nedreptăţilor repetate şi-a dat demisia şi s-a apucat de scris. Caragiale nu scria uşor. Se frământa mult, ştergea rânduri şi nu era mulţumit decât când fraza exprima ideea sa. A studiat pe viu toate personajele literaturii sale. De aceea, a deschis o berărie pe lângă teatru, unde se adunau prieteni, admiratori şi publicul care ieşea de la spectacol ca să-l audă pe Caragiale povestind şi discutând cu prietenii lui. Acolo era el, la cel mai bun post de observaţie, pentru a-şi nota felul de a vorbi al fiecăruia, mahalagismele şi pentru a provoca confidenţe sentimentale care-i serveau la compunerea diferitelor personaje din opera lui.
Timpul, cel mai drept judecător al valorilor, l-a aşezat pe Caragiale la locul cuvenit. Opera lui literară rămâne vie pentru că a fost filtrată printr-un genial spirit de observaţie. Era un mare cunoscător al muzicii. Nimeni nu mi-a vorbit despre Beethoven ca el. Vorbirea lui nu era lirică, dar uneori ajungea la o amploare deosebită prin justeţea observaţiilor. Spunea că anumite sonorităţi au un sens psihologic şi îl ajută să-şi închipuie personaje.
În amintirea mea îl văd mereu pe Caragiale plimbându-se prin odaie, cu privirea pierdută în gânduri, cu capul niţel înclinat pe umăr, cu ţigareta între degete, ascultând o sonata de Beethoven…
Mergeam cu el la concertele simfonice. În anul acela, atât de bogat pentu mine în bucurii artistice, într-o dimineaţă de primăvară, o tăcere adâncă a cernit locuinţa lui Caragiale. Firul vieţii lui s-a rupt pe neaşteptate. Înlăturând incidentele şi parantezele unei boli, i s-a hărăzit să aleagă verbul lapidar care l-a desprins din Timp.
În urma lui se înalţă în lumina anilor opera lui nemuritoare. Aşa a fost el”.