Tanti Ioana taie fânul cu o seceră, n-ar putea cu o coasă. Lelea Ioana este încovoiată ca secera din mână, trupul ei este îndoit de cei 90 de ani, seamănă cu un unghi drept, rupt la mijloc. Pipernicită de coloana strâmbată, aproape că atinge cu bărbia ierburile mai înalte: “Vă arăt imediat că fac singură o căpiţă. La 90 de ani. Nu pot să stau degeaba, fac treabă toată ziua. Alea de peste gard râd de mine că muncesc la vârsta asta, chiar dacă n-am o gospodărie săracă”. În spate se văd nişte solarii ordonate, un grajd, o casă care nu e dărăpănată, solidă. Lelea Ioana a ridicat toate cu mâinile ei, a gospodărit totul cu chibzuinţă, cu neodihnă. Deviza Ioanei din Vrancea se regăseşte chiar în vorbele ei, “nu pot să stau degeaba”. Degetele îi sunt strâmbe de bătrâneţe şi reumatisme, dar sunt mâini iuţi, secera retează verdeaţa cu vioiciune. Gura îi e cam ştirbă, chiar dacă are bani pentru dentist: “N-am eu timp de doctori. Mă mai doare capul, dar iau un paracetamol şi sunt iar bună de muncă!”. Deşi are o gospodărie înstărită, lelea Ioana se duce şi la piaţă şi vinde brânză. O îndrăgesc toţi oamenii, au fotografiat-o şi a văzut-o lumea pe “feisbuc”. Tanti Ioana, nonagenara, a adunat un milion de accesări. Într-un sat dintr-o comună din Gorj au rămas doar bătrânii, vreo optsprezece. Fiii, fiicele, nepoţii s-au împrăştiat în toate punctele cardinale, ca să găsească de muncă. I-a uitat lumea pe sătenii bătrâni în casele lor cu gard şubred, pe culmea dealului. “Ne-a uitat şi moartea”. Cel mai tânăr este un moş de 81 de ani. O dată pe săptămână se duce pe jos în vale şi cumpără pâine pentru toţi ceilalţi bătrâni. Le bate la poartă celor 17 cu paşi grei şi rari şi le dă în pungi de plastic câte două jimble. Ioan Bandac a stârnit acum o vreme un val de simpatie în Norvegia. Avea o barbă albă, până la piept şi cerşea în oraşul norvegian Tromso. Nu era hrăpăreţ, obraznic, cerşea mai mult cu ochii. Ochi blânzi. Cerşea ca să trimită celor doi fii din România ceva bani ca să urmeze şcoli. Knut şi Alexa Belandria, un cuplu tânăr de norvegieni, i-au mai pus din când în când nişte monezi în pălărie vârstnicului român, l-au simpatizat şi au avut ideea originală de a-i lăsa cerşetorului casa lor pe mână pe timpul vacanţei. Când au plecat în voiaj în America de Sud, vecinii şi prietenii s-au mirat de curajul soţilor norvegieni, să dai cheile şi toate cele din locuinţă unui străin de la colţul străzii e o temeritate. La întoarcerea din excursie, familia Belandria a găsit casa lună de curăţenie, toate cele ordonate, iar cerşetorul locuise ca un gospodar. Le făcuse tinerilor norvegieni şi supriza de a le cumpăra din banii primiţi de pomană un covoraş nou de baie, un ghiveci şi ghirlande de împodobit pomul. Soţii norvegieni au spus: “Acest om nu are nimic, dar dăruieşte atât de mult!”. Când cerşetorul român Ioan Bandac, cinstit şi recunoscător, a murit, mulţi norvegieni au donat bani ca trupul bătrânului să fie trimis acasă şi înmormântat în ţintirimul comunei româneşti.