Unul dintre cele mai stranii și impresionante episoade din istoria militară, eveniment atât de neobișnuit încât a fost tratat la început ca un mit, s-a petrecut în ajunul Crăciunului din 1914, pe câmpurile de luptă umede și noroioase din nordul Europei, în timpul Primului Război Mondial.
La ora 20.30, un ofițer britanic a expediat un raport către cartierul general, în care relata: „Soldații germani și-au luminat tranșeele și cântă colinde în timp ce le urează militarilor noștri Crăciun fericit!”.
Ofițerii le-au ordonat oamenilor din subordine să tacă, dar era prea târziu - un soldat britanic a răspuns cu propriul refren al cântecului „The First Noel”. Apoi, un german a strigat peste „No Man’s Land” - terenul plin de sârmă ghimpată, care separa armatele – „Ieși afară, soldat englez! Hai la noi”.
Soldații au ieșit din tranșee și s-au întâlnit la mijloc. La fel au făcut și alții, adunându-se pentru a face schimb de ciocolată, vin și suveniruri. Au organizat chiar și un meci de fotbal, pe care germanii l-au câștigat cu 3-2.
Cei mai mulți dintre soldații care și-au dat mâna în acea seară de Crăciun, învăluită de ceață, aveau să moară înainte ca războiul să se încheie, patru ani mai târziu. Dar scrisorile de la supraviețuitori și fotografiile granulate alb-negru dovedesc că nu a fost o legendă.
Se estimează că aproximativ 100.000 de soldați din ambele tabere au refuzat pur și simplu să lupte, pentru că erau prea epuizați și obosiți. Armistițiul de Crăciun a durat chiar și până la Anul Nou în alte părți ale frontului.
După mai bine de un secol, sunt puține șanse ca soldații ruși și ucraineni să se copleșească reciproc cu cadouri în această iarnă. Povestea Armistițiului de Crăciun este însă un exemplu al unei trăsături stranii a războiului, care oferă un avertisment unităților ruse asediate în Ucraina - există momente de-a lungul istoriei în care armate întregi încetează brusc să mai lupte, deși sunt egale sau chiar superioare numeric inamicului.
Ce determină armatele să își piardă dorința de a lupta? Și cum s-ar putea întâmpla acest lucru în cazul armatei ruse din Ucraina? Acestea sunt întrebările pe care CNN le-a adresat unor veterani de luptă și istorici militari.
În timp ce istoria este plină de armate aflate în dificultate - precum Armata Imperială Japoneză în cel de-Al Doilea Război Mondial - care s-au bătut cu ferocitate chiar dacă știau că nu vor câștiga, de-a lungul timpului au existat și alte armate, care au renunțat „în liniște” la luptă. Acestea au încetat să mai atace inamicul sau au făcut minimul necesar, numai pentru a supraviețui.
Trupele rusești s-ar putea apropia de această ultimă categorie, spune Jeff McCausland, veteran al războiului din Golf și profesor de Studii de Securitate Internațională la Dickinson College din Pennsylvania.
El susține că a devenit clar că armata rusă este slab instruită și aprovizionată și că, în multe cazuri, soldații săi și-au pierdut dorința de a lupta.
„Frica și panica sunt mai contagioase decât COVID-ul!” pentru o armată, afirmă McCausland, coautor al cărții „Bătălii Testate! Lecții de conducere de la Gettysburg pentru liderii secolului XXI”.
Cauzele fricii și panicii variază. Dar McCausland și alți istorici spun că, de-a lungul istoriei războiului, există cel puțin trei motive pentru care armatele își pierd voința de a lupta.
Pierderea încrederii în cauză
McCausland a urmărit „pe viu” o armată distrusă, care și-a pierdut dorința de a lupta. El precizează că a comandat un batalion în timpul Războiului din Golf, din 1990-1991, și a văzut atât de mulți soldați irakieni capitulând, încât unitatea sa a avut mari probleme în plasarea prizonierilor.
Războiul a început atunci când armata irakiană condusă de Saddam Hussein a invadat Kuweitul. Mulți soldați irakieni nu credeau însă că merită să moară pentru statul vecin sau dictatorul de la Bagdad. „A existat un caz în care soldații irakieni s-au predat pur și simplu în fața unei drone care se învârtea deasupra lor”, își amintește McCausland.
Un exemplu mai recent al unei armate care și-a pierdut voința de a lupta a fost cel din Afganistan. Pe fondul retragerii armatei americane din țară, în 2021, armata națională afgană s-a prăbușit. Soldații ei au permis talibanilor să preia rapid controlul, chiar dacă SUA au investit ani de zile și miliarde de dolari în pregătirea lor.
„Dacă ați întreba un taliban «Pentru ce naiba luptați?», el ar răspunde: «Lupt pentru a-mi elibera țara de cruciați, așa cum bunicul meu a eliberat țara de sovietici și stră-străbunicul meu a eliberat țara de britanici. Și lupt pentru religia mea, pentru țara mea și pentru casa mea»!”, afirmă McCausland. Dacă aceeași întrebare ar fi fost pusă unui soldat al armatei afgane, el ar fi răspuns: „Lupt pentru un salariu, asta dacă nu mi-l fură comandantul companiei”. Talibanii credeau în cauza lor, armata afgană nu, remarcă McCausland.
Pierderea încrederii în lideri
Fiecare război are imaginile sale definitorii. Războiul din Ucraina a oferit deja câteva cadre de neuitat, care devoalează contrastul dintre stilurile de conducere ale președintelui rus, Vladimir Putin, și ale omologului său ucrainean, Volodimir Zelenski.
Fotografiile recente cu Putin îl arată de obicei îmbrăcat în costum, singur, în fruntea unei mese de conferință absurd de lungi, într-o cameră mare și inexpresivă, cu un general sau un birocrat care se ghemuiește la celălalt capăt. Legenda unei astfel de fotografii ar putea foarte bine să sune astfel: „Dictator paranoic și izolat, în acțiune”, remarcă CNN.
Contrastul dintre aceste imagini ale lui Putin și cele ale lui Zelenski este edificator. O fotografie cu liderul ucrainean îl arată pe acesta alături de cercul său de consilieri, noaptea, în Kiev, după ce a jurat să nu abandoneze orașul, chiar dacă el și familia sa erau în pericol. Alte fotografii îl înfățișează în trening, neras și preocupat, îmbrățișându-se cu soldații de pe front.
McCausland afirmă că imaginile oferă o lecție de leadership. „Uitați-vă la ambele fotografii și alegeți pentru cine v-ar plăcea să lucrați!”, spune el. Armatele își pierd dorința de a lupta atunci când își pierd încrederea în liderii lor, conchide McCausland.
Soldații nu se așteaptă ca generalii sau alți lideri să se înghesuie cu ei în tranșeele de pe front. Ei vor să știe însă dacă acestora le pasă de ei și le respectă sacrificiul.
Pierderea sprijinului țării
Numeroși comentatori avertizează asupra pericolelor hiperpolarizării în politică, a puterii corupătoare a „banilor negri”, din activități ilegale, practic nedetectabili, precum și asupra prăbușirii normelor civice.
Ceea ce mulți nu spun este însă că aceste tendințe pot deveni o problemă de securitate națională în timp de război. Pur și simplu, o armată poate renunța atunci când țara sa devine prea coruptă sau divizată pentru a o susține.
Un exemplu clasic este prăbușirea armatei sud-vietnameze, în primăvara anului 1975. Armata americană fusese „fratele mai mare” și „binefăcătorul” Vietnamului de Sud, timp de un deceniu, ambele părți luptând contra Viet Cong-ului și a trupelor nord-vietnameze.
Guvernul sud-vietnamez era însă măcinat de corupție. Liderii săi și acoliții lor au deturnat ajutorul militar pentru a se îmbogăți și nu și-au creat niciodată un sprijin real în rândul populației, de soarta căreia se presupune că ar fi trebuit să fie preocupați.
După ce armata americană și-a retras trupele, în 1973, armata nord-vietnameză a lansat ofensiva finală asupra Saigonului, doi ani mai târziu. Armata sud-vietnameză a refuzat să lupte. Fotografiile de știri din acea perioadă arată echipamentul armatei împrăștiate pe șosele, în timp ce soldații își abandonează unitățile și încearcă să se ascundă printre populația civilă, spune Derek Frisby, istoric la Middle Tennessee State University, citat de CNN.
Războaiele nu sunt purtate doar de soldați. Acestea sunt purtate de o țară, de oamenii și instituțiile sale. Ele sunt ceea ce istoricul Michael Butler numește „eforturi sociale”. Sănătatea instituțiilor unei țări - guvernul, armata și mass-media - contează la fel de mult ca și voința de a lupta a unui soldat, afirmă Butler.
Dacă un guvern este corupt și nu se bucură de încrederea poporului, armata sa își poate pierde dorința de a lupta, spune Butler. El susține că acest lucru pare să se întâmple în Rusia, unde oamenii sunt afectați de mult timp de o „stare de rău a societății”.
Rușii au trecut prin destrămarea traumatizantă a Uniunii Sovietice, corupția galopantă, apatia politică, zdrobirea presei independente și a vocilor disidente, spune el. În acest context, apatia politică a crescut și mai mult.
Maladia care afectează Rusia civică s-ar putea să se răspândească în armata sa, consideră Butler, adăugând că semnele sunt deja prezente în cazul miilor de bărbați care fug din Rusia pentru a scăpa de recrutare.
De cealaltă parte, „ucrainenii sunt motivați de poate cea mai puternică forță pe care o poate avea un soldat - apărarea țării, a familiilor și a caselor lor”, susține McCausland.
Lupta pentru minciună
În Vietnam, armata americană s-a confruntat cu o criză de moral în urmă cu jumătate de secol.
Deși US Army nu s-a predat niciodată în timpul războiului de acolo, intervenția militară a fost o pierdere politică devastatoare. Publicul american s-a întors împotriva războiului, iar protestele au zguduit SUA. Americanii s-au înfuriat atunci când au aflat că liderii lor politici și militari i-au mințit în privința scopului și a derulării războiului.
Mulți soldați americani și-au pierdut pur și simplu dorința de a lupta, iar retragerea bruscă din Vietnam a fost unul dintre cele mai umilitoare capitole din istoria SUA.
Contextul politic al războiului american din Vietnam era diferit de cel al actualului conflict din Ucraina. În Rusia, protestele față de război au fost zdrobite, iar mass-media au fost în mare parte necritice față de comportamentul lui Putin.
Pe câmpul de luptă însă, mulți militari ruși descoperă ceea ce unii soldați americani au realizat în Vietnam. Că luptă pentru o minciună.