Internarea cu forța, în unitățile sanitare sau în locațiile afiliate acestor unități medicale, prevăzute în noua lege privind carantina și izolarea, mult lăudată de Guvern și de președinte, încalcă atât decizia Curții Constituționale emisă în același domeniu, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Decizia medicului de a reține, prin constrângere și lipsire de libertate, pentru 48 de ore, o persoană, dar și faptul că legea nu prevede aplicarea graduală a măsurilor restrictive în cazul persoanelor care prezintă simptome, conform definiției de caz că ar suferi de o boală înalt patogenă, pune instanțele de judecată într-o poziție imposibilă.
Pe de o parte, dacă instanța stabilește infirmarea dispoziției DSP de carantinare a unei persoane în spital, nu poate înlocui această măsură cu izolarea la domiciliu. Sens în care, chiar și infectată, persoana trebuie pusă imediat în „libertate”, fără nicio altă condiționalitate. Pe de altă parte, pentru evitarea acestui risc, instanța, tot din cauza lacunei legislative, poate respinge cererea de eliberare, cu consecința „arestării” medicale fără motive întemeiate a unei persoane, în „pușcăria-spital”.
Toate aceste vicii de neconstituționalitate fac obiectul unei noi sesizări, formulată de Avocatul Poporului la CCR cu privire la Legea 136/2020. Este vorba despre acea lege despre care premierul, ministrul Sănătății, președintele României și alți specialiști guvernamentali, dar și politicieni aflați la putere spun că le-a asigurat, cu întârziere, cadrul constituțional de a lua măsuri pentru izolarea celor infectați cu SARS-CoV-2, pentru limitarea transmiterii bolii.
Prevederile din legea referitoare la unele măsuri în domeniul sănătății, care permiteau ca prin simplu Ordin al ministrului Sănătății să se dispună privarea de libertate în scop medical a unor persoane, au picat la Curtea Constituțională, chiar în timpul stării de alertă. Despre motivele pentru care CCR a decis astfel, „Jurnalul” a scris pe larg. În principal, se reclama faptul că lipsirea unui cetățean de dreptul fundamental la libertate nu poate fi impusă decât prin lege. Pe de altă parte, se arăta că nu sunt stabilite criteriile exacte pentru care se poate dispune o astfel de măsură. Și, nu în ultimul rând, s-a stabilit că măsura discreționară nu avea căi de atac în instanță, motiv pentru care cetățeanul răpit prin ordin de ministru nu se putea apăra în fața unei instanțe de judecată, fiind complet lipsit și de dreptul constituțional care conferă un acces liber și neîngrădit la actul de justiție.
Ce s-a întâmplat după ce aceste reglementări au devenit neconstituționale? Guvernul a propus un proiect de lege prin care să se impună carantinarea și izolarea obligatorie a persoanelor care suferă de boli infecto-contagioase, iar acest „arest” să se producă efectiv în spitale, dacă persoanele vizat prezintă simptomatologie. Parlamentul a scos, în final, o lege mai bună decât proiectul Guvernului, însă nu suficient de bună ca să respecte și exigențele jurisprudenței Curții Constituționale sau ale CEDO. Forma legală prin care, în prezent, medicii dispun reținerea medicală pentru 48 de ore, confirmată printr-o dispoziție a Direcțiilor de Sănătate Publică, încalcă flagrant Constituția și drepturile omului. Iar Avocatul Poporului, cu întârziere, după ce a fost rugat în mod repetat să ia atitudine față de această situație, a decis, la finalul săptămânii trecute, să atace la CCR și această nouă lege. Concret, este vorba despre o excepție de neconstituționalitate a articolului 8, alineatele 3, 4, 5, 6, 7, 8 și 9, din Legea nr. 136/2020, privind instituirea unor măsuri în situații de risc epidemiologic și biologic, cu referire strictă la sintagma „izolare într-o unitate sanitară sau la locația atașată unității sanitare”.
Se încalcă jurisprudența Curții Constituționale
În documentul transmis de Avocatul Poporului președintelui Curții Constituționale se arată că nu se respectă principiul obligativității deciziilor CCR, reglementat de articolul 147, alineat 4, din Constituție, cu consecința afectării articolelor 21 și 23 din Constituția României. Asta, deoarece decizia legislativă referitoare la izolarea într-o unitate spitalicească sau la o locație alternativă atașată unității sanitare este constituțională, prin raportare la considerentele deciziei CCR nr. 458/2020, numai în măsura în care acest tip de izolare se impune ca măsură de ultim resort, după ce toate celelalte măsuri, de o severitate mai scăzută, au fost epuizate. În mod contrar, arată Renate Weber, izolarea într-o unitate sanitară sau la o locație alternativă atașată acesteia, stabilită obligatoriu, are drept consecință nerespectarea de către legiuitor a deciziei Curții Constituționale, nesocotind atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor pronunțate de CCR.
Se remarcă faptul că, potrivit Ordinului nr. 1309 din 21 iulie 2020 al ministrului Sănătății, privind modalitatea de aplicare a măsurilor de prevenire și limitare a îmbolnăvirilor cu SARS-CoV-2, emis în aplicarea Legii nr. 136/2020, dar și Anexei 2 la acest Ordin, plasarea în izolare în spațiul special desemnat din unitatea medicală sau la locația alternativă atașată acesteia se face prin efectul legii, fără a reglementa posibilitatea medicilor, direcției de sănătate publică și judecătorilor de a dispune aplicarea unei forme mai puțin severe, cum ar fi izolarea la domiciliu, această din urmă măsură fiind permisă numai asimptomaticilor.
Atât legea, cât și ordinul exclud posibilitatea dispunerii ca măsură de prim resort, a izolării la domiciliu sau într-o locație aleasă de pacient, fiind obligatorie izolarea în spital, pentru 48 de ore, măsură care poate fi prelungită.
Aberație legislativă
În jurisprudența CEDO și a CCR, se arată foarte clar care sunt exigențele pe care legiuitorul este obligat să le respecte întocmai, în astfel de situații, Mai întâi, internarea obligatorie pentru prevenirea răspândirii unor boli transmisibile nu poate fi considerată ca fiind suficientă pentru a întruni condiția legalității. Apoi, legiuitorul trebuie să aibă în vedere că dispozițiile referitoare la internarea obligatorie reprezintă ultima opțiune la care autoritățile trebuie să recurgă.
Mai mult, stabilirea motivelor și condițiilor în care o astfel de măsură poate fi dispusă este obligatorie, la fel ca și stabilirea procedurii aplicate în executarea măsurii. Însă mai mult ca orice, dreptul persoanei vizate de a ataca în justiție actul în temeiul căruia s-a dispus internarea sa obligatorie trebuie să fie unul efectiv, la fel ca și asigurarea garanțiilor pentru un acces efectiv la justiție.
Ei, bine, Avocatul Poporului observă că izolarea persoanelor bolnave cu semne și simptome sugestive specifice definiției de caz, precum și a persoanelor purtătoare ale unui agent înalt patogen, chiar dacă acestea nu prezintă semne și simptome sugestive, se instituie atunci când un medic constată riscul de transmitere a unei boli infecto-contagioase, într-o unitate medicală sau la o locație alternativă atașată acesteia, în scopul efectuării examinărilor clinice, paraclinice și a evaluărilor biologice, până la primirea rezultatelor, dar nu mai mult de 48 de ore. Această reținere, care depășește cu dublul termenului pentru care, spre exemplu, un procuror poate dispune măsura reținerii unui suspect de săvârșirea unei infracțiuni, se poate face, conform legii în vigoare, în două maniere.
Prima manieră este aceea în care există acordul persoanelor supuse examinării. A doua manieră este atunci când nu există acest acord, Situație în care medicul informează de îndată Direcția de Sănătate Publică, instituție care, la rândul ei, în termen de două ore, are obligația de a emite decizia prin care confirmă sau infirmă măsura izolării recomandată de medic. Numai că, până la comunicarea hotărârii primei instanțe de anulare a acestui act administrativ emis de DSP, persoana în cauză nu poate părăsi locația în care este reținută.
Consecințe deosebit de periculoase
Aceste lucruri se aplică în ciuda faptului că, în Decizia CCR nr. 458/2020, care a făcut, practic, ca Guvernul să propună o nouă lege a carantinei, s-a arătat deja că prin aceste dispoziții se încalcă libertatea individuală. Dispozițiile din noua lege, atacate acum la CCR, nu răspund nici măcar exigențelor Curții Constituționale referitoare la accesul liber la justiție. Judecătorii Curții subliniau faptul că un drept de acces efectiv la justiție nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanței de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, al argumentelor și al probelor prezentate și de a pronunța o soluție, ci și prin faptul că soluția pronunțată determină înlăturarea încălcării denunțate și a consecințelor sale pentru titularul dreptului încălcat.
În cazul bolilor cu grad de contagiozitate crescut, judecătorul se află în imposibilitatea de a efectua testul de proporționalitate a măsurii dispuse împotriva unei persoane, adică de aplicare graduală a formulelor de izolare, astfe încât să poată dispune o măsură mai puțin restrictivă, prin înlocuirea măsurii izolării în spital, cu una a izolării la domiciliu. În actul trimis la CCR se arată că, în cazul acestor boli, judecătorul nu are altceva de făcut decât să se limiteze doar la a soluționa acțiunea în anulare a deciziei de conformare sau de infirmare privind măsura izolării și de prelungire a izolării în unitățile sanitare, despusă de Direcția de Sănătate Publică.
Avocatul Poporului: „Statul a eșuat”
Imposibilitatea instanței de a dispune astfel încât să se respecte și drepturile elementare ale omului, cât și, eventual, dreptul la sănătate publică, atunci când are de judecat o speță privind utilizarea prevederilor din legea carantinării apare din modul în care a fost redactată legea. Conform actului normativ, Direcția de Sănătate Publică poate fie să confirme, fie să infirme decizia medicului de reținere a unei persoane, în spital, timp de 48 de ore, până la sosirea rezultatelor analizelor.
Ei, bine, instanța poate dispune în acest caz anularea deciziei de conformare, cu consecința încetării măsurii izolării la spital și punerea în libertate a unei persoane purtătoare a unui înalt agent patogen. Judecătorul mai poate să anuleze inclusiv decizia de infirmare a propunerii medicului de izolare într-o unitate sanitară, cu consecința izolării în spital a unei persoane nepurtătoare a unui astfel de agent patogen.
Avocatul Poporului arată, în sesizarea înaintată Curții Constituționale, că în lipsa unei prevederi legale exprese, judecătorul nu se poate substitui leguitorului, astfel încât să înlocuiască o dispoziție legală care prevede interdicția prin impunerea unei măsuri mai puțin restrictive. Prin urmare, legiferând obligativitatea izolării ca măsură de prim resort, fără reglementarea posibilității înlocuirii acesteia cu o măsură cu un grad de severitate mai scăzut, Avocatul Poporului concluzionează că „statul a eșuat atât în obligația de a apăra sănătatea publică, prin punerea în libertate a unei persoane contagioase, fără aplicarea unor restricții domiciliare, cât și în obligația izolării obligatorii ca măsură de ultim resort. Reglementarea posibilității izolării la domiciliu pentru bolile apreciate ca fiind înalt transmisibile, precum și dreptul judecătorului de a dispune înlocuirea măsurii izolării într-o unitate cu măsura izolării la domiciliu ar fi răspuns exigențelor instituite de CCR și de CEDO”.