Instanțe locale au dat dreptate clienților în procese intentate băncilor, dar marea problemă a acestor decizii e că nu acțio-nează universal, nu se judecă pe precedente ca la englezi şi americani, ceea ce a făcut să se acrediteze ideea că e nevoie de o lege care să corecteze unitar erorile.
Din păcate însă, când legea a prins contur, s-a observat că este ambiguă, destinatarul ei e neclar, nu permite o îmbunătățire a relației băncilor cu clienții, pentru ca aceştia din urmă să nu mai ceară arbitrajul justiției.
Sigur că atât timp cât legea nu e în vigoare, n-avem cum să-i cunoaştem în detaliu urmările, dar asta nu înseamnă că nu se vede limpede ceea ce nu va face. Nu va reforma sistemul bancar. Nu-i o lege ce doreşte să corecteze, ci una care creează confuzie, provoacă dezbateri sterile şi iroseşte resursele.
Cine are interesul să abată atenția de la adevăratele probleme ale României? Oare suntem supuşi unui test ca să ni se arate cât de uşor e să devină „naturale” nişte aberații, ca să se sesizeze străinii cât de slab stăm din punct de vedere educațional, managerial şi al puterii de reacție?
În fine, inclusiv redactarea acestui text e o irosire de resurse. Dar dacă tot m-am apucat să-l scriu, poate că-i bine să-i întărim latura penibilă şi să aruncăm o privire dincolo de Atlantic, unde Trump spune că nu-i plac homosexualii și, paradoxal, câştigă teren.
El speculează foarte bine că deşi e politically correct să fii tolerant ca societate, america-nul, ca individ, nu e deloc aşa. Iar aceeaşi problemă, ce ține de ipocrizie, o vedem şi la politicienii români, care promovează ceva ce pedepseşte băncile, chiar dacă nu le schimbă comportamentul.
Atât discursul politically co rrect din jurul homosexualității, cât şi legea din România sunt menite să susțină imaginea politică fără să îndrepte nimic.