Fără pixeli blur, fără beep-uri și tăieturi absurde. Pot să scriu aici, nestingherit, cuvântul Marlboro. Îl mai scriu o dată, să nu se piardă în uitare: Marl-bo-ro. Și, ca la școală, pe litere: M-a-r-l-b-o-r-o. Parcă sună ca o formulă magică, un descântec publicitar din alte vremuri.
În urmă cu trei decenii și jumătate, Don Johnson și Mickey Rourke apar în filmul „Harley Davidson and the Marlboro Man” (1991). Devin un simbol al epocii, un instantaneu al imaginii cowboy-ului liber, al aventurii care plutește între cinema și publicitate. Și, ca un ecou sportiv al acestei libertăți, pe pistele de Formula 1, Niki Lauda scrie pagini memorabile sub roșul și albul Marlboro, fiecare tur de pistă e o declarație de curaj și precizie.
Și de fapt, așa este în realitate și în imaginarul colectiv: un mit urban și rural, o cultură vizuală condensată într-un pachet roșu cu alb. Generații întregi cresc cu „cowboy-ul singuratic” - Marlboro Man - și cu libertatea care pare că se cumpără la ghișeu, odată cu țigările. Sloganul care răsună în memoria colectivă este limpede: „Come to Marlboro Country”. Tudor Chirilă surprinde perfect această energie când cântă: „Tu nu mă păcălești, am să ajung acolo / M-așteaptă strada mea și Calul din Marlboro”. Marlboro Man devine astfel un simbol al aventurii și al libertății vizuale, un ghid al imaginației publicitare care ne însoțește în fiecare cadru roșu și alb.
În anii ’90, Marlboro Music aduce muzica live sub semnul brandului, transformând concertele într-o experiență colectivă și vizuală unică. Trupe precum Holograf, Compact și Iris urcă pe scenele teatrelor de vară de la mare, cum este cel din Costinești, aducând libertatea și energia rock direct publicului, sub semnul roșu și alb. Este un alt fel de „Marlboro Country”: nu mai este vorba de țigară, ci de sunet, de vibrația colectivă și de adrenalina trăită împreună cu o generație care simte libertatea prin acordurile chitarelor și strigătele mulțimii.
Simbolurile sunt pretutindeni. Ferrari-ul roșu, cu căluțul cabrat și cu sigla Marlboro în spate, alunecă pe pistele de Formula 1, sub mâna fermă a lui Michael Schumacher. Motocicletele Ducati, „încălecate” de Loris Capirossi și Troy Bayliss, sunt decorate ca niște manifeste publicitare pe două roți. Iar dacă mergem mai înapoi în timp, acolo este mașina lui Gilles Villeneuve, iar puțin mai târziu Ayrton Senna, brazilianul care transformă fiecare tur într-o demonstrație de curaj, precizie și geniu pur. Alături de el, Alain Prost, rivalul său de legendă, împărtășește aceeași scenă roșie și albă, fiecare cursă e o luptă a vitezei și imaginației colective. Și chiar Wayne Rainey sau Valentino Rossi zis „Dottore”, pe două roți, parcă traversează aceeași libertate vizuală a Marlboro, într-un alt cadru de adrenalină colectivă. Marlboro Man pare să fie prezent în fiecare detaliu: un zâmbet, o linie roșie, un pachet de țigări care promite libertate.
Astăzi pare greu de crezut. De la excesele de imagine, în care țigările se promovează ca libertate absolută, s-a trecut la un regim în care industria este pusă la zid. Nu doar că dispar reclamele, dar însuși produsul este demonizat printr-o campanie de marketing negativ fără egal. Pe pachetele de țigări nu mai găsim promisiuni, ci avertismente: „Ai greșit dacă le cumperi”.
Aici este paradoxul. În economia de piață, publicitatea este sufletul comerțului. Reclama scoate în evidență calitățile, construiește povestea produsului, te convinge să cumperi. Chiar și alcoolul, „fratele românului”, beneficiază de tratament preferențial. Spoturile de bere sau whisky nu lipsesc niciodată de la televizor. La detergenți, se face diferența între cel bun și cel prost: „al nostru scoate petele, al lor nu”. În schimb, industria tutunului este răsturnată: nu se mai face distincție între branduri sau calități. Toate pachetele vin cu același verdict masochist: nu trebuie cumpărat.
Și totuși, imaginea lui Schumacher, monopostul lui Villeneuve sau McLaren-ul lui Senna rămân repere culturale. Marlboro nu este doar sponsor, ci un simbol vizual și emoțional. Este curajul lui Senna în ploaie, geniul lui Prost în duel, exuberanța lui Villeneuve pe pistă, șirul de victorii semnate Schumacher și adrenalina Ducati. Și în fiecare cadru, Marlboro Man traversează scena, purtând cu el „Come to Marlboro Country”, o chemare la libertate care pare imposibil de uitat. Această epocă, în care marketingul, sportul, muzica și designul global se împletesc într-o poveste vizuală unică, trăiește în amintirea noastră.
Aceste amintiri sunt „interzise pentru minori”. O generație nouă crește fără să știe ce înseamnă acest imaginar colectiv. Iar noi, cei care prindem aceste vremuri, ne trezim că trebuie să silabisim cuvinte interzise, ca niște arheologi ai publicității: Marl-bo-ro.
Poate că este toxic, poate că este o iluzie. Dar este și o parte din istoria noastră vizuală, sportivă și culturală. Și istoria, fie ea bună sau rea, nu trebuie cenzurată. Pentru că atunci când reclamele sunt eliminate, dispar și poveștile. Și ce este mai periculos pentru o societate decât să-și piardă poveștile?