În opoziție de ideologie, Karl Marx proclama că societatea trebuie guvernată după principiul comunist „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi”. Între aceste două gândiri diametral opuse, oare unde se plasează venitul de bază universal (VBU) într-o societate pan-europeană care promovează deopotrivă democrația liberală, dar și echitatea socială și economică?
Dezbaterile asociate VBU (mai cunoscut și ca venit minim garantat) sunt legate mai ales de riscurile generate de proiectarea sistemului de plată și de implementarea specifică acestui program de protecție socială la scară largă. Un prim risc identificat de critici este legat de costurile și durabilitatea financiară ale sistemului. Ce guvern poate susține pe termen lung povara financiară a implementării unui program VBU? O plată lunară permanentă către fiecare cetățean este costisitoare, pune presiune pe bugetul statului și impune fie creșteri semnificative de taxe și impozite, fie o realocare de fonduri din alte programe - de exemplu de la investițiile în infrastructură, de la sănătate, educație sau apărare.
Finanțarea venitului minim garantat aduce laolaltă ideea impozitării progresive (reapărută des în discursul politic cotidian) și pe cea a redistribuirii averii (la fel de prezentă în dezbaterile politice). Astfel, cei care performează (oamenii sau corporațiile cu venituri sau avere mai mari) ar rupe o parte mai mare din câștigurile lor - prin rate de impozitare mai mari sau impozite suplimentare - ca să asigure plata venitului garantat către cei săraci, dar și către cei care pur și simplu aleg să nu muncească și să nu facă nimic.
Există însă și teoria potrivit căreia o populație mai sigură din punct de vedere economic și financiar ar duce la creșterea productivității, generând astfel un progres economic ce ar compensa -măcar parțial- costul venitului de bază universal. Dar mai există și varianta ca țările cu resurse naturale substanțiale - vezi potențialul românesc de la Marea Neagră - să poată finanța venitul minim garantat prin dividendele obținute de pe urma acestor resurse. Fondurile generate de resursele naturale precum petrolul, gazele, mineralele sau pământul ar fi astfel distribuite cetățenilor ca formă de venit garantat.
Un alt risc ar fi dat de presiunile inflaționiste. Injectarea de bani suplimentari în economie fără creșteri corespunzătoare ale producției sau productivității conduce la inflație. Dacă puterea de cumpărare a monedei scade din cauza creșterii cererii fără o creștere proporțională a ofertei, aceasta duce la scumpirea bunurilor și serviciilor, erodând astfel puterea de cumpărare a populației și implicit valoarea venitului garantat.
Mai mult, criticii sistemului subliniază și riscul descurajării muncii, în special pentru locurile de muncă cu salarii mici sau cu calificări reduse. Indivizii care își satisfac nevoile de bază prin venitul garantat vor fi mai puțin motivați să mai caute un loc de muncă sau să-și dezvolte cariera. Reducerea ofertei de muncă va fi un șoc pentru productivitate și pentru creșterea economică, iar societatea care pierde interesul pentru muncă riscă să devină una de asistați sociali.
Așadar, deşi venitul de bază universal este o intenţie generoasă de combatere a sărăciei, acesta poate la fel de bine eşua sau genera efecte negative dacă planul guvernamental de plată a VBU este implementat prost sau chiar lipseşte. Provocarea-cheie pentru orice guvern care vrea să ofere un venit garantat cetățenilor săi va fi menținerea sustenabilității financiare pe termen lung fără un impact negativ asupra economiei. Dar orice greșeală poate arunca economia - și țara întreagă - într-un cazan încins.
Drumul spre iad e pavat cu bune intenții.