- Jurnalul: Nenumărate, captivante și inestimabile istorii culturale strâns împletite cu soarta României, a Bucureștilor, a Mitropoliei cunoașteți, stimate domnule Gheorghiță Ciocioi, și mă gândesc că n-ar strica să le aducem și la cunoștința tinerelor generații. Ne plângem că n-avem repere, modele ori că urmăm unele false, dar nici nu ne străduim prea mult să le descoperim pe cele potrivite, care nu lipsesc. Să nu divaghez însă... Legat de aceste „povești uitate” - cum le-ați numit chiar dumneavoastră -, am să amintesc câteva care m-au impresionat, întru dumirirea și a altora: „Povestea bisericii Albă Postăvari și a icoanei Sfântului Nicolae, înaintea careia s-ar fi rugat Mihai Viteazul în drum spre Curtea Veche, unde urma să i se taie capul”, „Povestea singurei biserici din România cu pisanie în arabă - Sfântul Spiridon Vechi”, „Povestea Tunului-ceasornic din București”, a „Clopotului Mare” de la Mitropolie - de aproape zece tone - care a zăcut șaptezeci de ani în țărâna Capitalei înainte de a fi (re)așezat în rosturile lui… Sunt atât de multe, încât nici nu știu cu care ar fi mai bine să începem. Haideți, totuși, să-i dăm viață mai întâi celei relaționate cu „Tunul-ceasornic”, poate fi completată de peripețiile celui mai greu clopot din România. Așadar, care a fost contextul istoric în care boierii bucureșteni ajunseseră să-și potrivească ceasornicele (iar gospodinele, ora mesei) după bătaia tunului din Dealul Mitropoliei?
- Gheorghiță Ciocioi: Miez de iarnă, vreme a destăinurilor „la gura sobei”... Bune întrebări, domnule Saiu. Chiar mă tem că „poveștile Bucureștilor” vor fi uitate. Multe dintre tainele cetății lui Bucur sunt, da, din păcate, necunoscute pe de-a-ntregul celor tineri. În ce oraș trăim, încotro ne îndreptăm ca urbe, fără a ne cunoaște trecutul!... Să mai treacă poate o generație până ce bucureștenii cu „acte noi” în Capitală să înceapă a-și pune întrebări legate de istoria orașului cu adevărat. Mai sunt, e drept, câțiva specialiști și cercetători ce nu uită urbea. Prin 2015-2016, de pildă, ar fi putut apărea un turn aproape cât „Interul” de înalt. În fața acestuia chiar, în scuarul dintre palatul Ministerului Agriculturii și Spitalul Colțea. Așadar, în „buricul târgului”.
Refaceți Turnul Colței!
- Un turn?
- Da, e vorba de vechiul „Turn al Colței”. Multă vreme cea mai înaltă clădire din București (50 de metri). S-a aflat în apropierea palatului Suțu (lângă trotuarul din fața Muzeului de Istorie a Bucureștilor) de astăzi - curtea vechii mănăstiri Colțea cuprinzând aproape întreaga porțiune de bulevard. Clopotul din vestitul turn cântarea 1,7 tone. Locul lui a fost marcat în anii ‘70, asfaltul acoperind mai apoi însemnul dat. Urme ale trecutului... Inițiativa refacerii turnului Colței a aparținut prietenului Dan Ionescu, un arhitect respectabil al Capitalei. N-a fost să fie însă. Deși primăria aprobase documenația în cauză. Istoria, iată, cată „să răzbească” la fiecare pas. Nepăsători cum suntem...
Bubuie tunul? Poftă bună!
- Puțin spus…
- Cât privește Dealul Mitropoliei, istoria lui, s-ar putea scrie nu puține cărți ale aducerii aminte... Vreme de 7 ani, da, miezul zilei a fost vestit la București, de la Mitropolie, cu... tunul. Ceasurile se potriveau după tun, se punea masa de îndată ce auzeai tunul. Ba chiar atunci s-au născut vorbele: „Îl chemi la masă, dar nu dai de el nici dacă tragi cu tunul (de la Mitropolie)”, „Doarme de poți să tragi cu tunul”... Clopotul vechi, aproape de aceeași vârstă cu catedrala (1693), nu se mai auzea în vremea dată. Îmbătrânise. Cel mare, din 1829, în 1834 zăcea spart pe iarbă în fața clopotniței de pe Deal. Tot acolo s-a instalat „tunul meridian”. Măcar astfel bucureștenii din întreaga urbe aflau că e amiaza.
- Cum s-a ajuns la decizia de a achiziționa un asemenea obiect (costisitor probabil), cât timp a funcționat în București această „oră exactă” și, mai ales, care a fost sfârșitul „Tunului-ceasornic”?
- „Tunul-ceasornic” de la Mitropolie a fost „inaugurat” în 1841, costând Mitropolia o adevărată avere - 500 de galbeni. Sumă plătită în avans în cea mai mare parte. „Meșterit” fiind acesta în Italia și la Odesa. Erau la modă astfel de „sisteme” în Europa acelor vremuri. Parisul, ca să zic așa, dădea „ora exactă” în domeniul dat. Razele soarelui, captate printr-un sistem de lentile așezat deasupra unui cadran de pe soclu, făceau ca la amiază să explodeze o anume cantitate de praf de puşcă, anunțând miezul zilei. Practic, un „monument-tun”. Piesele „ornicului” au sosit la București pe 25 noiembrie 1841, fiind instalate de arhitectul orașului, Xavier Villacrosse, împreună cu profesorul Petrache Poenaru, director la Sfântul Sava. În fine, la început nu prea a funcționat. O poveste întreagă. Va fi distrus de poporul răsculat, în 1848, odată cu arderea Regulamentului Organic.
Rămășițele amiezii
- N-a mai rămas astăzi nicio urmă a acestui monument bizar?
- Postamentul „tunului meridian”, care făcea să tresară Bucureștii la ora prânzului, mai există și astăzi pe „Deal”. Pe el se vede sculptat un vultur încoronat, cu o carte deschisă. Pe filele acesteia, în 1841, s-a scris cu litere chirilice: „Românilor, Unirea, credinţa şi dragostea, fie-vă deviza şi prin paza legilor şi păstrarea drepturilor câștigate veţi ajunge la fericirea voastră”. Inițiativa acestui mesaj aparține tinerilor școliți în Occident în acea vreme. De fapt, în 1840, românii vor renunța la „ora turcească”, ce ținea seama de cea dintâi rugăciune musulmană a zilei, trecându-se la împărțirea timpului după „normele” europene, la fel ca astăzi. Ceasul de pe „Deal” însemna, așadar, un început al „occidentalizării” societății românești. Trecem nepăsători în atâtea rânduri pe lângă postamentul „tunului meridian”, care anunța cândva ceasul amiezii în București. Mai zilele trecute l-am fotografiat din nou. Iată ce a mai rămas din acea lume...
Clopotul de 10 tone turnat la Budapesta
- Și-acum să evidențiem istoria și peripețiile prin care a fost purtat de vremuri și oameni „Clopotul cel Mare”, stimate domnule Gheorghiță Ciocioi. Care este povestea lui? Unde a fost turnată această grea minunăție, cine a fost făuritorul, cum a ajuns clopotul pe malurile Dâmboviței?
- Cine să își mai aducă aminte astăzi de Ferencz Walser (1827-1901), neamțul-ungur care a turnat clopotul cel mare al Mitropoliei Bucureștilor! A preluat atelierul din Budapesta, în care ucenicise, de la maestrul său, Antal Schaudt, în 1867. Afacerea se va extinde rapid și va fi mutată în plin centrul Budapestei (Váci ut.), devenind o adevărată fabrică, clopotele lui fiind renumite în întreaga Europă. Aici, în 1888, se va turna clopotul Mitropoliei. Din cel dintâi clopot, de la 1693, și un altul din vremea Sfântului Grigorie Dascălul (1829). S-a mai adăugat ceva bronz din topirea unor tunuri turcești. În acel an, clopotul Capitalei României era unul dintre cele mai mari din Europa (cântărește aproape 10 tone). În jurul fabricii lui Walser, în perioada turnării clopotului, au roit nu puțini diplomați români, s-au trimis rapoarte, s-a monitorizat întârzierea turnării...
Șapte perechi de bivoli cu basmale-n coarne
- Era interes mare…
- Clopotul a ajuns la Giurgiu pe Dunăre. De aici, va fi adus cu trenul până la gara Filaret. Pe 21 martie 1888, mitropolitul-primat Iosif Gheorghian merge să vadă clopotul, sosit cu trenul de la Giurgiu de două zile. Peste două mii de bucureșteni, cu aproape întreg clerul orașului în frunte, vor însoți platforma pe care va fi așezat - trasă de șapte perechi de bivoli, „cu basmale legate de coarne”. Uriașul clopot era împodobit de sus până jos cu panglici tricolore, având deasupra două coroane de brad.
- Spectacol!
- Drumul până la Mitropolie a durat două ceasuri, cortegiul ocolind de pe strada 11 iunie pe Calea Rahovei și Bibescu Vodă. Va fi așezat lângă o schelă provizorie, pe Dealul Mitropoliei, inaugurarea acestuia făcându-se de Florii, pe 17/29 aprilie 1888, în prezența regelui Carol I. Walser, fabricantul de la Budapesta, asistă ca patron și tehnician totodată, la montarea lui - cu accesorii, clopotul cântărea 12,5 tone. Va fi așezat provizoriu în fața clopotniței. În speranța că aceasta va fi în curând restaurată, fiind mult prea șubredă, după atâtea cutremure, să poată suporta greutatea uriașului clopot. Așezarea „clopotului celui mare” pe un suport de metal va începe însă cu... stângul.
Cu limba tăiată
- De ce?
- Un muncitor își va frânge un picior în timpul montajului. După primele dangăte, clopotului „i se va scurta limba”, fiind cerută intervenția lui Walser la Budapesta. Înainte de Anul Nou, tot în 1888, clopotul se va prăbuși. Nu va mai fi tras o vreme. Se va face un alt suport, mai trainic. Cât despre fabrica de turnat clopote a lui Walser (care nu va uita întreaga viață de clopotul de la București, nu doar ca garant al calității lui), după moartea sa, în 1901, producția acesteia va scădea constant. În 1930, ea va fi complet întreruptă. Pe locul în care s-a turnat clopotul Mitropoliei, la Budapesta, astăzi, se află Trezoreria de Stat și Palatul Poliției. Ori de câte ori trec prin acel loc din capitala maghiară îmi aduc aminte de clopotul cel mare al Mitropoliei noastre, turnat aici.
Scandalul „Fa prelung”
- Clopotul a fost însă și subiect de scandal în epocă - Alexandru Farra, consulul general al României la Budapesta, a fost acuzat că l-ar fi mituit pe meșterul Walser ca sunetul clopotului să scoată în evidență un „«Fa» profund” (după primele litere ale numelui său). Fabulos!
- Da, dangătul „clopotului cel mare” de la Mitropolie nu va fi pe plac tuturor la București, după turnarea lui la Budapesta în 1888... Alexandru Farra, consulul general al României la Budapesta, va merge în nenumărate rânduri la fabrica Walser, asigurându-l în corespondența sa pe mitropolitul-primat Iosif Gheorghian că sunetul clopotului Bucureștilor „accentuează un «La» profund”. Scandalul în jurul turnării clopotului va fi însă unul deloc mic în epocă, Farra fiind acuzat că ar fi mituit pe Walser ca sunetul clopotului să scoată în evidență, de fapt, un „«Fa» profund” - după primele litere ale numelui său. Mitropolitul va conchide, după o dispută ce a durat câteva luni, că dangătul clopotului celui mare e neasemuit, „ca niciun altul de pe lume”.
Clopotele Bucureștiului, confiscate de nemți
- Ce povești, stimate domnule Gheorghiță Ciocioi! Chiar ar fi fost păcat să se piardă… Dar spuneți-ne și cum a scăpat „Clopotul cel Mare” în 1916 de „vrednicia” nemților, care au topit clopotele bisericilor din București pentru a face din ele tunuri? Să fi fost așa mare respectul pe care germanii l-au purtat lui Carol I, principe teuton? S-a vorbit mult atunci și despre o minune a Sfântului Dimitrie Basarabov, protectorul spiritual al orașului.
- O imagine poetică a Bucureștilor, în presa de astăzi, care relatează mai mereu, în ultimii ani, că la furtul moaștelor Sfântului Dimitrie de către bulgari au fost trase toate clopotele bisericilor urbei. Un neadevăr... Mai degrabă se bătea toaca... Slavă Domnului că mai era posibil să se facă și aceasta! Pe 23 noiembrie 1916, când nemții (dar și bulgarii...) au intrat în Capitală au ordonat închiderea tuturor bisericilor ortodoxe. Numai la protestul ferm al mitropolitului-primat, germanofilul Conon, ordinul va fi revocat. Clopotele au fost confiscate de nemți. La furtul moaștelor, înainte de zorii zilei de duminică, a bătut doar clopotul cel mare.
„Deli Alai” („regimentul turbat”)
- Singurul „în viață”…
- Tocmai. Înainte de furtul moaștelor de către bulgari, în februarie 1918, au existat mai multe cerereri de „revendicare” din partea locuitorilor satului Basarabovo, guvernul de la Sofia însărcinându-l pe conducătorul administrației militare bulgare de la București, generalul Petăr Tantilov, să rezolve problema dată prin orice alte mijloace în cazul unui refuz din partea nemților. Cererea oficială de a fi date moaștele bulgarilor va veni însă din partea Regimentului 23 de infanterie Șipka, numit și „gabrovean”, acesta fiind format în cea mai mare parte din militari originari din ocolia Gabrovo - unul dintre cele mai industrializate orașe din Bulgaria acelor ani, negustorii urbei având de multă vreme o stradă a lor la București.
- Gabroveni.
- Eh, pe baza „meritelor” dobândite în Primul Război Mondial alături de nemți, acest regiment - supranumit în perioada dată și „Deli Alai” („regimentul nebun”/„turbat”) - fiind cel dintâi corp de armată bulgar intrat în război, după nenumărate laude, cerea drept răsplată lui Mackensen moaștele Sfântului Dimitrie Basarabov. Cum mareșalul neamț nu avea habar de chestiunea în cauză, va remite cererea regimentului bulgar „Cultelor”, răspunsul fiind după cum știm, unul negativ. A urmat apoi povestea binecunoscută... Deși le era la îndemână nemților, la doi pași de pământ, așezat lângă turnul-clopotniță, clopotul a fost, așadar, cruțat. Practic, nu se putea merge pentru închinare la biserică, pe Deal, decât trecând prin poarta turnului clopotniței. Încuiată mănăstirește la anumite ceasuri. La picioarele de zid ale acesteia, până la consolidarea din 1956-1958, se afla o tainiță, cunoscută în trecut doar de unii călugări din obștea Mitropoliei.
Tainița cu oase sfinte
- Ce adăpostea această ascunzătoare?
- În aceasta, în timpul zaverei (revoluția de la 1821), au fost ascunse moaștele Sfântului Dimitrie, din teama de a nu fi furate în vâltoarea răscoalei - călugării fiind convinși că Sfântul Dimitrie trebuie să rămână de pază orașului, ocrotindu-l de răutăți. Mulți vor pune minunea pe seama Sfântului Dimitrie Basarabov, „scris pe clopot” - moaștele sale rămânând „acasă” în 1916, cu toate că odoarele bisericești de preț ale Capitalei fuseseră transportate la Iași de teama războiului. Greu de spus cât mai cântărea în acele momente grele, de dinainte de bătălia de la Mărășești, respectul nemților față de Carol. Cert e faptul că clopotul cel mare a scăpat totuși... Și poate că are acest Deal al Mitropoliei un „ceva” al lui, o ocrotire aparte de Sus. Când a lipsit Sfântul Dimitrie, puțină lume știe că Sfânta Paraschiva de la Iași „a făcut cu rândul”, ținându-i locul cuviosului. Păzind biserica, odoarele, clopotul cel mare... S-a întâmplat în cel de-Al Doilea Război Mondial.
- Altă poveste, desprinsă din povestea-mamă.
- Au venit în acel an ieșenii în Capitală spre închinare. La Sfânta Parascheva. Cuvioasa a stat timp de câteva luni la mănăstirea Samurcășești (Ciorogârla). Tot acolo a rămas (ceva mai mult, până în 1945) și Sfântul Dimitrie Basarabov. De ziua Sfintei, „pe vechi”, și a Sfântului, „pe nou” (14/27 octombrie), în 1944, cuvioasa Parascheva a fost întâmpinată la Cotroceni cu onoruri militare. A străbătut orașul pe Calea Griviței și Calea Victoriei până la Patriarhie. Însoțită de sute de preoți și călugări, urmată de mii și mii de credincioși. Întâmpinată de patriarhul Nicodim și de mitropolitul Irineu al Moldovei. Pe Sfântul Dimitrie îl lăsase la apus de București (se răspândise zvonul că nu s-ar fi aflat chiar toată vremea la Samurcășești, fiind bine tăinuit de ierarhi). A fost o zi de praznic în care la Sfânta Parascheva s-a închinat puhoi de pelerini. Pe 28 iunie 1945, Sfântul Dimitrie va fi așteptat și el de cler și credincioși, în frunte cu Patriarhul Nicodim, la Cotroceni. Înaintea statuii „Leul”. Dealul Mitropoliei avea nevoie de un ocrotitor...
70 de ani pe iarbă
- Revenind la clopotul cel mare, scăpat, iată, ca prin minune de la topire: de ce a fost lăsat apoi să zacă șapte decenii în iarbă, pe pământ? „Se sparie gândul” - vorba cronicarului - la această impietate!
- Un fapt mai puțin știut, da... „Clopotul cel mare” al Mitropoliei n-a stat în clopotniță, așa cum îl vedem astăzi, vreme de 70 de ani (1888-1958). Multora le va fi părând straniu. Chiar și unii jurnaliști îl evocă în zilele noastre, cu referire la perioada interbelică, ori legat de Marea Unire, ca răsunând din clopotnița de pe Deal. Clopotul cel mare de la Mitropolie, tras de călugări în faimoasa clopotniță, fără doar și poate, conferă un aer solemn oricărei relatări... Nici vorbă să fie adevărat... „Vrednicia” noastră, domnule Saiu, va face ca până la „finalizarea operațiunii”, urcarea clopotului în clopotnița brâncovenească, să treacă 7 decenii.
- Uluitor!
- O viață de om. Îi va reveni meritul Patriarhului Iustinian, după consolidarea clopotniței (1956-1958), să îl așeze la locul său. După un adevărat canon. În 1932, la începerea sistematizării Dealului Patriarhiei, clopotul cel mare va fi dat jos chiar și de pe suportul de metal. Va fi așezat pe iarbă. Nu va mai fi tras nici măcar de Paști. Cu greu, după încheierea lucrărilor, va fi pus din nou în funcțiune. Se motiva că era tras uneori de copii (dar nu numai), acesta alertând bucureștenii fără rost - a trage clopotul cel mare însemnând fie că era vorba de un incendiu, fie de vreo altă grozăvie în urbe.
Misticul (țăran) din Argeș
- Adevărul este că s-au țesut multe istorii în jurul acestui clopot. Mulți îl trăgeau pe nepusă masă, bântuiți de „vedenii sfinte”...
- Da, au existat și astfel de oameni. Cazul lui Aurel Ion, un țăran din Argeș, era bine cunoscut în perioada interbelică. Ar fi avut o vedenie. Ziua în amiaza mare. Om așezat, în toată firea, altfel. Din 1931, a început să tragă clopotul cel mare de la Mitropolie. Din senin. S-a pus până la urmă pază. Clopotarul necunoscut profita însă de orice clipă de neatenție a celor ce vegheau și se repezea la clopotul de pe Deal. Se speriau bucureștenii. Cucoanele săreau ca arse la ferestre: „Să fi luat foc pe undeva?” „O fi murit regele?” Precupeții se închinau în nerânduială prin piețe. În cele din urmă s-a aflat. I s-a spus „misticul din Argeș“ în presă. Aurel Ion era un ţăran din Vlădeştii de Argeș. Va ajunge în beciurile poliţiei.
- Bietul de el…
- „Trag clopotul - a mărturisit «misticul» - din ordinul Mântuitorului Hristos. Mergeam cu căruța la ţarină, cu nevasta şi cei doi copii. Şi deodată înainte mi s-a arătat Iisus Hristos, Care mi-a spus: «Aurele, mergi la Mitropolie la Bucureşti şi trage clopotul spre a vesti lumii că Țara Românească va fi raiul pe pământ, iar regele o să fie cel mai puternic împărat. Să tragi clopotul după un alt program». M-am dat jos din căruță, am lăsat nevasta şi am venit să-mi fac datoria faţă de Mântuitorul. De atunci n-am mai dat pe acasă. Stau aici şi le explic oamenilor din Noul Testament“. Aurel nu va voi să se întoarcă la ai săi, considerând că are o misiune: „Oamenii râd de mine şi mă consideră nebun. Dar nu sunt nebun. Ce stric eu dacă Mântuitorul îmi răsare înaintea drumului şi-mi porunceşte? Uite, acum m-au închis. Pentru ce?” „Un om normal”, vor constata anchetatorii, poliția și presa, dacă n-ar fi tras clopotul cel mare nitam-nisam. Începerea sistematizării Dealului Patriarhiei și așezarea clopotului cel mare pe iarbă vreme îndelungată îl vor lipsi pe Aurel Ion de „obiectul misiunii”. Eliberat din arest, se va întoarce până la urmă acasă. Un caz nefericit s-ar putea spune. Nu însă unul la fel de tragic, precum cel al vestitei Maria Fărcășanu, din părțile Rucărului, legată de Dealul Mitropoliei la fel de mult...
Jaf și crimă în trenul spre Paris
- Ea ce poveste are?
- Promotoare a ţesăturilor şi cusăturilor populare, va lucra în atelierul său din București, la cererea reginei Maria, pentru înscăunarea celui dintâi patriarh al României, Miron Cristea, în urmă cu 99 de ani (1 noiembrie 1925), ca recunoștință către Cel Preaînalt pentru însănătoșirea regelui Ferdinand, două veșminte de preț pentru racla cu moaștele Sfântului Dimitrie Basarabov de la catedrala - de acum - patriarhală. Maria (Marioara) Fărcășanu, vrednica și credincioasa rucăreancă, ce urca adeseori să vadă Dealul și pe sfântul împodobit prin truda mâinilor sale, va fi jefuită și ucisă în drumul ce-l făcea cu trenul la Paris. Se întâmpla în septembrie 1935, lângă localitatea Frauenberg, în Austria.
- În civilizata Austria…
- Povești mai puțin fericite, iată, pe lângă multe altele, aducătoare de tihnă... Cum 2024 este an aniversar - 250 de ani de la aducerea moaștelor Sfântului Dimitrie cel Nou la București - pe Dealul Mitropoliei vor avea mari festivități. Astfel că cititorii dumneavoastră - preveniți din timp, iată, și pe această cale - sunt sigur că nu le vor trece cu vederea. Și nu văd să regrete. Dealul în sărbătoare, după cum știm de la praznicele de toamnă ale Sfântului Dimitrie, e tot ce are Bucureștiul mai frumos și înălțător.
Cu ochii pe Deal
- Dealul Mitropoliei și poveștile lui…
- În fapt, câte nu s-au petrecut în acest loc încărcat de istorie... Unirea Principatelor - cum tot se apropie 24 ianuarie - e legată, fără doar și poate, de „Deal”, aici făcându-se alegerea domnitorului Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, și domnitor al Țării Românești. În acest loc au păstorit mitropoliți cu viață sfântă, au fost aleși patriarhi, au fost primiți înalți ierarhi ai Ortodoxiei din lumea întreagă, patriarhi ecumenici... În anul următor, 2025, se va împlini un secol de la înălțarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de patriarhie și 140 de ani de la obținerea autocefaliei. Se vorbește tot mai des în ultimele zile despre declararea anului 2025 drept „An Centenar al Patriarhiei Române”. Evenimente marcante nu doar pentru cetatea lui Bucur, ci pentru întreaga țară. Ca să spun așa: fiți cu ochii pe Deal...
„«Tunul-ceasornic» de la Mitropolie a fost «inaugurat» în 1841, costând Mitropolia o adevărată avere - 500 de galbeni”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
Vreme de 7 ani, da, miezul zilei a fost vestit la București, de la Mitropolie, cu... tunul. Ceasurile se potriveau după tun, se punea masa de îndată ce auzeai tunul. Ba chiar atunci s-au născut vorbele: «Îl chemi la masă, dar nu dai de el nici dacă tragi cu tunul»”, Gheorghiță Ciocioi
Cine să își mai aducă aminte astăzi de Ferencz Walser (1827-1901), neamțul-ungur care a turnat clopotul cel mare al Mitropoliei Bucureștilor!”, Gheorghiță Ciocioi
„Pe 23 noiembrie 1916, când nemții (dar și bulgarii...) au intrat în Capitală au ordonat închiderea tuturor bisericilor ortodoxe”, Gheorghiță Ciocioi
„Clopotul cel mare” al Mitropoliei n-a stat în clopotniță, așa cum îl vedem astăzi, vreme de 70 de ani (1888-1958). Multora le va fi părând straniu”, Gheorghiță Ciocioi
250 de ani se vor fi împlinit în 2024 de la aducerea moaștelor Sfântului Dimitrie cel Nou la București
100 de ani se vor împlini în 2025 de la înălțarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de patriarhie
„Unirea Principatelor e legată, fără doar și poate, de Dealul Mitropoliei, aici făcându-se alegerea domnitorului Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, și ca domnitor al Țării Românești”, Gheorghiță Ciocioi