Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: A mai zburat, iată, încă un an, stimate domnule profesor Ioan-Aurel Pop, prilej de reflecție și (re)așezări în matca istoriei. Vă întreb direct, nu vreau să vă risipesc timpul: ce credeți c-au adunat românii bun, ce apreciați c-au strâns mai puțin bun - dacă nu chiar rău - în 2024?
- Ioan-Aurel Pop: Românii au vorba asta, exprimată în versuri și devenită joc de cuvinte: „Cele rele să se spele, cele bune să se-adune!”. De sărbători, e bine să nu ne gândim la rele, chiar dacă acestea ne copleșesc. Au fost rele destule, dezamăgiri, neînțelegeri, injurii. Clasa politică și-a continuat declinul. Dacă facem un sondaj de opinie și întrebăm care sunt preferințele românilor legate de instituții, atunci partidele, Guvernul, Președinția, Parlamentul ies rău de tot. Românii mai au încredere în Biserică, Armată, Academie și poate alte câteva alte instituții, unele ONG-uri, așezăminte de caritate etc. Această încredere, firavă și ea, a fost grav subminată de noii „formatori de opinie”, „influenceri”, „progresiști”, neomarxiști, demolatori ai culturii, „treziți” - unii locali, alții din străinătate - care au devenit virulenți. Sunt doi-trei străini care ne spun mereu cât de ticăloși suntem și încearcă să compromită și ultimele redute de încredere. Biserica e prezentată în cele mai sumbre culori. Nu-i vorbă, sunt și prilejuri pe care le oferă chiar unii dintre slujitorii ei. Dar, dincolo de asta, noii propagandiști decretează ditirambic: toți preoții ar fi fost „colaboraționiști” ai regimurilor dictatoriale, de extremă dreaptă sau de extremă stângă, „fasciști”, „legionari”, „comuniști”. Academia Română este asaltată de felurile „academii” colaterale, ca să nu mai înțeleagă nimeni nimic.
Tendințe primejdioase pentru democrație
- O chestiune veche, încă neelucidată.
- Da și este criticată pentru că aniversează ori comemorează anumite personalități mari ale culturii și științei, este pusă la zid pentru că nu exclude post-mortem anumiți academicieni de altă orientare decât cea a criticilor lor etc. Se insinuează un fel de nouă cenzură, se dorește un fel de tribunal inchizitorial, iar unii visează chiar la indexuri (liste) de personalități și cărți interzise. Pe acest fond, firește că înfloresc fel de fel de tendințe primejdioase pentru democrație. Dacă totul este compromis, dacă avem un trecut minuscul și fără importanță, plin de lașități și de înfrângeri, dacă prezentul este chinuitor, cum va fi viitorul? Va fi - evident - conform acestor pescuitori în ape tulburi, rău, maculat, trist. Și atunci ce ne rămâne de făcut? Să pierim cu toții, să distrugem și ce a mai rămas bun, să dăm jos statuile, să ardem cărțile, să ne autoflagelăm!
Schengen, da, Schengen! - dar demnitatea noastră?
- Acordăm, poate, prea multă atenție acestor șicane.
- Oricum, anul a fost rău, cu războaie vechi și noi în coaste, cu o Europă tulburată și nesigură, în care forțele de extremă dreaptă sau cele neomarxiste câștigă teren, în care cad guverne, în care datoriile publice devin exorbitante, în care se anulează alegeri trucate. Cele bune pălesc, pe lângă toate astea, dar ele există și trebuie să ne ținem de ele. Cei mai mulți români au muncit, au făcut pâine și drumuri noi, s-au căznit să trăiască, să călătorească, să prăznuiască. S-au cununat, s-au botezat după rânduială, s-au îngropat, au făcut parastase. Viața a curs înainte, ca Dunărea. Iată că, „după lupte seculare”, am intrat în Schengen! O minune care și-a pierdut din farmec și atractivitate, ca orice țel pe care dorești cu ardoare prea mare să-l atingi și după ce l-ai atins vine un fel de lehamite. Ni s-a dat impresia de către aliații europeni că ni s-a făcut hatârul. Este total lipsit de demnitate pentru noi. Dar, fie!
- Schengen ca Schengen - afacere rușinoasă până la urmă și pentru partenerii noștri nu tocmai prietenoși -, dar cum credeți că influențează și vor influența rezultatele alegerilor din SUA parcursul proeuropean al României? Tot aici: cum comentați, ca cetățean român și formator de opinii, alegerile pentru președinția României?
Citește pe Antena3.ro
- Cum să comentez? Ca tot românul născut poet. Formator de opinie nu sunt. Adică mă încumet, nu ca specialist, dar zic și eu ca să mă aflu în treabă. Alegerile din SUA sunt încă importante pentru toate țările democratice din această lume. Victoria lui Donald Trump nu este un fapt ușor de digerat pentru adepții democrației liberale de odinioară. Președintele are un fel original de a se purta, are opinii excentrice, se înconjoară de oameni adesea controversați, emite opinii surprinzătoare etc. Dar el este – cum se zice acum – un „suveranist”, vrea să facă „America mare din nou”, se uită la Europa cu un ochi bun și cu unul rău. Pe noi, victoria președintelui Trump ne va pune la cheltuieli serioase cu NATO. E posibil ca această victorie să fi încurajat ascensiunea unor forțe „suveraniste” și de la noi, chiar la alegerile parlamentare abia încheiate. Dar parcursul european al României nu este în pericol.
Politicienii se rotesc la putere
- Oare?
- Eu nu am văzut în programele niciunui partid parlamentar exprimată ideea scoaterii țării din structurile euro-atlantice. România este o țară europeană, face parte din Europa nu doar geografic, ci și instituțional, iar acest lucru nu se discută. În esență, din acest punct de vedere, toate partidele noastre sunt proeuropene. Natural, de aici încolo sunt nuanțe. Românii au văzut că există țări membre în NATO și în UE care fac politica lor, care spun și „nu” în fața șefilor de la Bruxelles și de la Strasbourg și nu pățesc nimic.
- Ungaria, de pildă.
- Dimpotrivă, liderii lor sunt temuți și respectați. Ce au mai văzut românii? Că partidele aflate la putere de zeci de ani și-au construit structuri trainice de funcționari ai lor în ministere, Parlament, Președinție etc., că se rotesc politicienii la putere, că rămân tot ei și în eșaloanele doi și trei. Așa că votul – cum se zice – a fost antisistem. Campania electorală s-a purtat pentru prima oară pe alte planuri și în alte medii decât cele consacrate. Vechii sfătuitori electorali, cu afișe lipite în piețe publice și cu discuții aride la televizor, au fost luați pe sus de valul digital. Oamenii nu l-au cunoscut pe candidatul-surpriză și nici nu au vrut, nu au avut timp de asta. Pentru acești români dezamăgiți, era de ajuns faptul că personajul nu era dintre cei care fuseseră la putere sau în partide. Dacă acest om și forțele sale ar fi acționat onest, cine știe cum ar fi fost. Dar s-a dovedit a fi fost susținut de anumite forțe ale răului, de Rusia, ceea ce a condus, natural, la anularea alegerilor. Mecanismele democratice au funcționat, chiar dacă nu pe placul tuturor. Unii ar fi vrut să vadă schimbarea cu orice preț, ceea ce este greșit. Schimbarea trebuie făcută numai cu mijloacele democratice. Fără democrație – cu toate limitele sale – suntem pierduți, fiindcă ne pândește puterea minorităților de tot felul, care tind să se impună în fața majorităților și să dicteze. În unele locuri, s-a ajuns iarăși la legea talionului, ceea ce este grav. Democrația trebuie, așadar, să funcționeze și să fie apărată.
Comuniști sadea și cai verzi pe pereți
- Într-un interviu consumat zilele trecute față-n față cu un istoric britanic, Simon Sebag Montefiore, am rămas surprins de o afirmație a acestuia: „Recent a fost trimis un prim contingent de trupe nord-coreene să lupte în Ucraina, ceea ce este extraordinar. Nu cred că au mai venit trupe din estul Asiei să lupte în Europa, ca grup organizat, de pe vremea mongolilor!” Am realizat (și) astfel că războiul declanșat de Rusia la granița României este deja unul mondial - SUA sprijină Ucraina cu bani, arme, expertiză (know-how, cum zic ei), Europa, la fel (să zicem), în vreme ce câteva state asiatice puternice merg pe mâna lui Putin. Este, de fapt, vorba de veșnicul conflict între Vest și Est - sau poate greșesc? Cum înțelegeți, ca istoric, acest război pornit de Rusia la granițele României, stimate domnule Ioan-Aurel Pop? Cum ar trebui să-l înțeleagă românii? Se tot vorbește despre democrație versus dictatură, societate deschisă versus societate închisă, capitalism versus comunism - dar cine mai e astăzi comunist trup și suflet?
- Există încă – surprinzător – comuniști sadea, cu acte în regulă sau nu, dar există și comuniști reformați, mult mai subtili, care visează cai verzi pe pereți, care nu au trăit niciodată sub un regim comunist. Unora dintre aceștia le-ar surâde și câte o dictatură, câte un regim al răului. De la comunizarea bunurilor până la anularea culturii și de la renunțarea la căsătoria dintre un bărbat și o femeie până la apologia lui Marx, ei se mișcă pe o gamă foarte largă, sunt de orientări de extremă stângă variate, dar care conduc spre același tablou de viață compromis de istorie. Pe de altă parte, confruntarea dintre Rusia și Ucraina a putut părea surprinzătoare, dar ea ascunde – cum spuneați – vechiul conflict dintre Est și Vest. Rusia a pornit de la Kiev, iar ucrainenii sunt rușii vechi rămași europeni și metamorfozați de curând (după secolul al XVIII-lea) într-un nou popor, apropiat de ruși. Și atunci, cum se poate să lupte „rușii” cu „rușii”?
Experimentul eșuat al lui Petru cel Mare
- Chiar așa, cum?
- Rușii de azi, după ce s-au desprins din nucleul comun de la Kiev („Rusia Kieveană”), s-au mutat spre răsărit și și-au orientat adesea centrul de greutate spre Asia. Experimentul prin care Petru cel Mare a vrut să-i facă europeni și să-i orienteze spre Occident a dat faliment. De aceea, ei au dobândit – odată cu trecerea la imperiu – o vână asiatică puternică și au trecut la o educație imperială. Rușii învață la școală (indirect și insidios) că Rusia are o misiune sfântă de a domina lumea pe care ar trebui să o facă după chipul și asemănarea sa. La institutele și instituțiile de științe politice și de diplomație din Moscova și Petersburg, tinerii învață că Rusia este înconjurată de un fel de cordon sanitar de țări din „vecinătatea apropiată”, țări care, dacă nu sunt de-a dreptul „sateliți” ai Moscovei, trebuie forțate să fie binevoitoare față de Rusia sau măcar neutre. Țările Baltice, Belarus, Ucraina, Ungaria, Polonia, România și altele sunt plasate de specialiștii ruși în această categorie. Unele s-au supus, altele s-au răzvrătit. Ucraina plătește acum pentru toate și trebuie să fie – în viziunea Moscovei – un exemplu de genul: „Cine face ca tine ca tine să pățească!”. O parte din Asia, mai ales cea axată pe dictatură și pe comunism, vine spre Putin, cu afinități de „frate”, întru aproape aceeași ideologie. Or, noi, românii, cu acești „frați” nu putem să fim, fiindcă ne-am fript. Ei ne-au luat cam tot ce avem, de la o parte din țară până la Tezaur. România are drumul său european trasat demult și nu cred că există forțe interne destul de puternice care să schimbe acest curs. În plus, protecția sa asigurată prin NATO este mai presus de orice îndoială.
Înfiorarea unui „epigon”
- Să sperăm. Dar destul cu politica și istoria aceasta grea, de zi cu zi. Să vorbim și despre educație, cultură, cărți, muzică. Cum a arătat anul cultural 2024 pentru România, din punctul dumneavoastră de vedere, așadar inclusiv prin prisma activităților de profesor și președinte al Academiei Române?
- Țara aceasta numită România are – pe lângă multe rele, bâlbâieli, nesiguranțe, nehotărâri, eșecuri – și multe împliniri. Are mai multe fapte bune decât rele, de aceea ea există încă. Românii, dacă au știut să spună prin vocea țăranilor și păstorilor că trăiesc „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai” și prin vocea lui Blaga că „aud cum bat în geamuri razele de lună”, sunt un neam sensibil, atras de frumos. Românii au și activități de creație și de cercetare, demult, nu de azi, de ieri. Eu îmi văd de profesoratul meu, de meseria pe care mi-am ales-o și pe care încerc să o fac – de-o viață – să fie o misiune. Academia ar merge bine și fără președinte sau fără un președinte ca mine, fiindcă are în structurile ei o stabilitate de marmură. De câte ori mă gândesc la primul președinte al ei, Ion Heliade Rădulescu, la alți președinți precum August Treboniu Laurian, Mihail Kogălniceanu, George Barițiu sau la „nemuritori” ca Nicolae Iorga, Emil Racoviță, George Emil Palade, Henri Coandă, mă înfiorez și mă plasez în postura de epigon. Oricum, fără legătură cu persoana mea, Academia muncește, institutele sale „produc”, încât în clasamentele internaționale mai recente ea este pe primul loc din România la capitolul cercetare științifică.
Educația după 1989 - minți odihnite și goale
- Sincere felicitări! Ce ne lipsește, stimate domn, pentru a accelera procesul de educație, pentru a valoriza cum se cuvine resursele umane ale României?
- Educația noastră se află de un timp în impas și îmi vine greu să știu exact de ce. Poate că, după 1989, ne-a amețit libertatea și am folosit-o excesiv și incorect, transformând-o într-o frână. Am făcut experimente peste experimente, fără să avem răbdarea așteptării rezultatelor de pe urma lor. Am ajuns să credem că poate să fie profesor oricine, nu am mai avut modelele potrivite, am creat „fabrici” de educatori, uitând că școala e și o treabă de vocație, dar și de acumulare de cunoștințe. I-am lăsat pe elevi să nu mai memoreze aproape nimic, ca să nu-i tulburăm și am scos promoții multe de tineri cu „tabula rasa”, cu minți odihnite și goale. Am tot inventat materii școlare în loc să creăm conținuturi noi în materiile care sunt. Dacă introducem fel de fel de „educații” (pentru igienă, nutriție, antreprenoriat, protecția mediului, studiul comunismului, sex, bănci și monedă etc.), cum și când mai facem română, matematică, fizică, biologie, chimie, istorie și geografie?
- Observații pertinente.
- Avem „școala/săptămâna altfel”, „săptămâna verde” și alte „săptămâni”, dar săptămânile seriozității și studiului s-au diminuat și diluat mult. Am făcut din trei trimestre și din trei vacanțe, cinci module și cinci vacanțe și am zis că am revoluționat școala! „România educată” nu va rezulta niciodată din schimbări de formă. Unii decidenți din educație cred că toate cunoștințele s-au mutat în calculatoare , eventual pe Google, și că noi nu mai avem nevoie de memorie. Pe de altă parte, alții continuă să lase anumite programe școlare foarte încărcate, cu mii de chestiuni inutile; alții distrug natura unitară a unor discipline, precum istoria, care ar trebuie studiată „din cele mai vechi timpuri până azi”, inventând părți de materie. Ce rost are să introduc o materie obligatorie numită „Istoria comunismului”, când am disciplina „Istorie”, în care trebuie să încapă și comunismul, organic, după înțelegerea a tot ceea ce a fost înainte? În educație toți au idei și propuneri, deopotrivă chemați și nechemați. Necazul e că unii au putere în Parlament și fac precum îi taie capul, luând decizii proaste, dar cu putere de lege.
Un trend periculos
- Cum a ajuns, oare, România să nu mai aibă oameni de stat, lideri politici, politicieni decenți? Parcă suntem tot mai forțați să alegem răul cel mai mic, cel mai mic, cel mai mic… Vă spun sincer: m-am pomenit la aceste alegeri că n-am pur și simplu cu cine să votez… Probabil tot educația aleasă ne va scoate din aceste impasuri.
- Da, așa este, educația bună repară și lipsa de lideri potriviți. Din păcate, acum toată Europa e în criză de conducători buni și de clase politice responsabile. S-a ajuns la un trend – cum se zice acum – periculos, în cadrul căruia cei modești se cred mari, iar cei cu-adevărat mari stau deoparte. Omenirea și România nu duc lipsă de oameni pregătiți și competenți, dar ei nu mai fac politică, fiindcă politica s-a compromis. Politica, privită ca luptă pentru putere și ca artă a exercitării puterii, s-a umplut de rău, de necinste, de corupție la vedere, de oameni veroși, de demagogie și de gălăgie inutilă. Oamenii buni stau pe margine și se minunează. Firește, acest lucru trebuie schimbat prin acte de voință colectivă, chiar dacă pentru asta ar fi nevoie de personalități individuale de excepție și chiar dacă unele dintre acestea ar putea ieși compromise din efortul menționat. În general, marii intelectuali care au făcut politică în trecut au fost lăudați pentru creația lor și criticați pentru partea asumată în fruntea colectivității. Totuși, calitatea bună a educației ar putea conduce spre o clasă politică responsabilă și respectată.
Chopin, Ravel, Enescu, Ioan Bocșa
- Întorcându-ne la cărți și la muzică: ce cărți v-au ademenit anul acesta? Ce muzică v-a adus bucurie?
- Anul acesta nu am avut prea mult timp de lectură și de muzică, dar nu m-am lăsat prins cu totul de funcția administrativă și nici de cercetarea mea istorică. Am reluat poezia franceză a Evului Mediu și a Renașterii și i-am citit cu alți ochi pe Pierre de Ronsard și Joachim de Bellay, despre mișcarea „Pleiade” din Franța. Am făcut și traduceri de poezie medievală franceză în românește. Muzica mă destinde, dar mă și frământă, fiindcă mă mută în alt univers. Ascult mereu cu plăcere Chopin, Ravel, Enescu, muzică populară de calitate (făcută, de exemplu, de maestrul Ioan Bocșa și de grupul său „Icoane”). Mă încântă, la timp de melancolie, câte-o șansonetă sau câte-o romanță, deși muzicienii cu ștaif spun că acestea ar fi genuri ușoare, fără relevanță. Cei mai mulți oameni ascultă muzică din plăcere, iar plăcerea nu ține seamă de teoretizări.
Revoluția din 1989: „la vremuri noi, tot noi”
- Din nou la starea nației: s-au împlinit 35 de ani de la căderea dictaturii comuniste în România și tot nu ne-am lămurit ce s-a petrecut atunci. Întreb profesorul de istorie: a fost revoluție, a fost lovitură de stat - cine a instrumentat-o, cine a profitat? -, a fost o reeșalonare a comunismului (cu față umană, de data aceasta)? Ce-a fost, domnule profesor Ioan-Aurel Pop?
- Ca istoric, trebuie să vă spun că a fost revoluție, fiindcă s-a abolit un regim și s-a instaurat altul. E drept că schimbarea a fost relativă, cel puțin pentru un timp, când s-a aplicat zicerea: „la vremuri noi, tot noi”. Dar, dincolo de asta, lumea noastră s-a schimbat radical și începutul indiscutabil al schimbării a fost în decembrie 1989. Pe de altă parte, oamenii care se aflau pe străzi atunci, cu tricolorul perforat în mâini sau cu prapori luați din biserici, credeau sincer că schimbă o lume. Ei nu aveau idee de vreun complot, de vreun plan ascuns, de lovituri de stat etc. Azi se știe că nu a fost chiar așa, că se pregătise totul sau aproape totul, că unii „revoluționari” români erau instrumente ale altora. Mai mult nu știu să vă spun și nici nu cred că are mare importanță. Așa se întâmplă în istorie câteodată, ca în viață. Nici despre asasinarea lui Kennedy nu știm adevărul, deși evenimentele s-au petrecut în 1963. Uneori trebuie să ne mulțumim cu frânturi de adevăr și să ducem societatea mai departe.
„Istoria este viață. Cine nu iubește istoria nu iubește nici viața”
- Ați predat o viață întreagă istoria - cum arată astăzi profilul cultural al tânărului român, stimate domn? Fie el student, elev, ori simplu aspirant la educație, la o viață mai bună?
- Istoria este învățătoarea vieții, spunea Cicero cândva și știa ce spune, fiindcă experiența de viață a omenirii se cuprinde în istorie. Am predat, așa cum am învățat de la dascălii mei, din izvoare și din cărți istoria, ca să nu se piardă această experiență. Istoria este viață. Cine nu iubește istoria nu iubește nici viața. Știu că mulți au oroare de istorie, fiindcă li s-a înfățișat, de către dascăli fără har, drept o înșiruire de date și fapte. Dar pentru asta nu e de vină istoria, ca formă de cunoaștere a lumii, ci unii oameni. Tinerii români receptează istoria dacă li se prezintă frumos. Trecutul nu e literă moartă, ci exemple de viață. Am studenți admirabili, care se apropie cu drag de trecut, știu să facă anchete în trecut (cuvântul istorie însemna, în greaca veche, „anchetă”, „investigație”) și să scoată trecutul în forme atractive pentru public, fără să altereze adevărul. O fac cu mijloace moderne, se mișcă dezinvolt, nu au complexe, îl contrazic câteodată pe profesor. Pe cât pot, descurajez la studenți tentativele deconstructiviste, relativizante, care ocolesc adevărul (așa, omenesc, limitat, relativ, cum este el). Istoricul care nu reconstituie trecutul după criteriul adevărului încetează să mai fie istoric și devine orice altceva (romancier, poet, compozitor, arhitect, pictor, politician, scenarist, regizor, eseist etc.). Trecutul poate să fie luat ca pretext pentru orice, dar trecutul istoric trebuie să fie străbătut de adevăr.
Speranța...
- Ce-i speranța, stimate domnule Ioan-Aurel Pop? (întrebarea este valabilă pentru omul din umbra profesionistului)
- Speranța este greu de definit. Pentru mine ea este sentimentul acela de încredere că nu trăim în zadar, că avem un rost pe lumea asta, că suntem buni de ceva. Pierderea speranței devine un dezastru pentru viața omului și poate conduce la gesturi extreme. Însă, dacă educația omului se face prin inocularea în sufletele tinere a valorilor și virtuților – ca reguli de viață – speranța nu moare. Grecii și romanii credeau că există în Olimp o protectoare a speranței. Romanii o numeau „Spes”, de unde vine și numele românesc, preluat prin filiera altor limbi romanice. Viața trăită prin credință, iluminată de virtuți și de valori, generează speranță.
- Ce le urați românilor? Ce mesaj aveți pentru România?
- Ce să spun, eu, o „trestie gânditoare”, vorba lui Blaise Pascal? Este, într-adevăr, vreme de urat și se cuvine să respectăm obiceiurile de demult. Le urez de bine și de sănătate, „că-i mai bună decât toate”. Mi-ar plăcea ca românii să se convingă că un șef prost, un funcționar rău și corupt, un hoț, o comisie de concurs nedreaptă nu sunt țara, nu sunt România. Dacă ne-a supărat un om ori o instituție, este bine să nu confundăm lucrurile și să nu dăm vina pe România. Uneori nu suntem nici noi destul de vrednici și, dacă am pierdut un concurs, poate că altul a fost mai bun. România trebuie să fie deasupra relelor, fiindcă ea e patria – locul de îngropare al părinților, moșilor și strămoșilor – iar aceștia nu au nicio vină pentru necazul care ne-a lovit. România a fost creată ca să-i adăpostească și să-i ocrotească pe români, așa cum Polonia a fost creată pentru polonezi, Ungaria pentru unguri, Cehia pentru cehi etc. Dacă nu ne simțim ocrotiți cu toții, nu este de vină Țara sau Patria, ci unii dintre noi. De aceea, îi urez României să aibă cât mai mulți fii buni, generoși, cuminți, harnici, curajoși, respectuoși, convinși de nevoia de patrie demnă, cu loc bun în concertul european. În rest, „s-auzim numai de bine!”.
Dorință de fericire
- Mulțumesc. Vă doresc sănătate, bucurii și împlinirea unei dorințe în 2025! V-ați pus o dorință?
- Dorința mea este egoistă, fiindcă mă gândesc întâi la ei mei, la familia mea, dar dacă toate familiile de români ar fi în fericire, atunci și România s-ar afla în fericire. Doresc ca toate țările să fie în fericire și ca România să încapă și ea în fericirea aceasta generală. La anul și la mulți ani!
„Anul a fost rău, cu războaie vechi și noi în coaste, cu o Europă tulburată și nesigură, în care forțele de extremă dreaptă sau cele neomarxiste câștigă teren, în care cad guverne, în care datoriile publice devin exorbitante, în care se anulează alegeri trucate.”, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române
„Iată că, după lupte seculare, am intrat în Schengen! O minune care și-a pierdut din farmec și atractivitate, ca orice țel pe care dorești cu ardoare prea mare să-l atingi și după ce l-ai atins vine un fel de lehamite.”, Ioan-Aurel Pop, istoric
„Donald Trump se uită la Europa cu un ochi bun și cu unul rău.”, Ioan-Aurel Pop
„Pe noi, victoria președintelui Trump ne va pune la cheltuieli serioase cu NATO.”, Ioan-Aurel Pop
„Vechii sfătuitori electorali, cu afișe lipite în piețe publice și cu discuții aride la televizor, au fost luați pe sus de valul digital.”, Ioan-Aurel Pop
„Există încă – surprinzător – comuniști sadea, cu acte în regulă sau nu, dar există și comuniști reformați, mult mai subtili, care visează cai verzi pe pereți, care nu au trăit niciodată sub un regim comunist.”, Ioan-Aurel Pop
„Experimentul prin care Petru cel Mare a vrut să-i facă europeni pe ruși și să-i orienteze spre Occident a dat faliment.”, Ioan-Aurel Pop
„Am făcut din trei trimestre și din trei vacanțe, cinci module și cinci vacanțe și am zis că am revoluționat școala! România educată nu va rezulta niciodată din schimbări de formă.”, Ioan-Aurel Pop
„Omenirea și România nu duc lipsă de oameni pregătiți și competenți, dar ei nu mai fac politică, fiindcă politica s-a compromis.”, Ioan-Aurel Pop
„Mă încântă, la timp de melancolie, câte-o șansonetă sau câte-o romanță,”, Ioan-Aurel Pop
