Între orașul în care a văzut pentru prima oară lumina zilei Nichita Stănescu și Slănic, urbe cochetă și calmă adăpostită între culmile rotunjite ale Subcarparților ce alunecă dinspre Curbura munților, în lungul a nu mai mult de patruzeci de kilometri înșirați înspre rădăcinile Vărbilăului (afluent al Teleajenului, bazinul Prahovei), dai peste o Românie veche, misterioasă, mândră, fascinantă. La Sfârleanca, de pildă, chiar înainte de contopirea apelor mici și mari, în buza unui izvor bogat, legionarii romani au ridicat în urmă cu două milenii un castru și au zidit splendide băi (îngropate astăzi sub chintale de țărână, păpușoi și ignoranță). La o aruncătură de băț de vestigiile antice pângărite, oleacă mai sus, se odihnește Coțofeneștiul, sat ce-a păstrat la sânul lui cald o altă comoară inestimabilă: coiful geto-dac cu ochi holbați de groază. Podoaba, aflată (sper) în prezent la Muzeul Național de Istorie a României, a fost făurită cu cinci sute de ani înainte de năvălirea romanilor în Dacia, în secolul IV î.e.n. mai exact, și ar fi aparținut unei căpetenii războinice și/sau religioase. Casca din aur masiv (cântărește în jur de 770 de grame) a fost dezgropată întâmplător, în 1928, de un copil ce-și păștea caprele prin râpele Vărbilăului...
Leneveală, dragoste și țuică fiartă
Eh, odată depășit magicul Coțofenești doldora cu legende despre oameni fantastici cu picioare de șarpe, înstăpâniți cândva pe aceste meleaguri, n-apuci să clipești de treizeci de ori și ai descălecat la Slănic, în Țara aurului alb. Deasupra, zgribulite sub biciușca mușcătoare a iernii lui Făurar, casele înșirate pe sub brațul apei sărate, ori risipite prin fânețele de chiciură moțăie molatic, îmbiind la leneveală, dragoste și țuică fiartă. Trotuarele, curățate de noroaie și de oameni, lucesc demn, aproape jignite de dezinteresul ființelor vii. Dedesubt însă, în tainițele pământului, se simte un freamăt, un vuiet ce urcă și coboară, strigă și se pierde printre crăpăturile ulițelor albicioase ce împart inima Slănicului într-o cruce lăbărțată-n sus, înspre Delușorul Mânzului și Dealul cu Semn. „Pielea dracului pă el de om, maică, el robotește și ciocănește muntele de sare fără hodină. Nu-l mai satură Ăl de Sus de aur și parale, că omu’, de dă de bani, sapă după ei până-n mormânt. Acolo, abia, abia, se oprește”.
Dus la pădure. Și neîntors
Glasul babei înfășurate într-un fel de năframă din moț până-n tălpile vârâte-ntr-o gaură de gumari e tăiat fix prin mijlocul după-amiezii de țipătul unei locomotive bizare ce târăște în spatele-i gârbovit două vagoane de la ferestrele cărora câteva perechi de mânuțe îmbujorate agită spre noi semne de bucurie. „Apăi, o dată pe zi mai urcă, apoi coboară spre Ploiești. Asta s-a ales de calea de fier. Și ce se mai făleau... Înainte cărau sarea pe patina ei, acum abia de se mai încumetă niscaiva copilandre să călătorească la liceu. Da’ unde mergeți, maică, așa, în pripa serii, ai cui sunteți, că nu vă cunosc?!”. Bătrâna își ridică privirea de sub arcul strâmb al genunchilor, iar în ochii ei umezi, tulburați de cataractă, se deslușesc un of și o lacrimă cristalizată. „Al meu s-a dus la pădure și nu s-a-ntors nici până acu’, ce-o zăbovi atâta, nu știu, că-mi pare c-a trecut ani de când și-a strigat câinele și-a apucat calea la deal, după lemne...”. Ridică degetele rășchirate spre discul abia ghicit al soarelui și în vreme ce-i urmărim gestul sleit e înghițită de buclele mici de ceață. Ducă-se!
Pe patru roți, la 208 metri adâncime
Depășită (și) emoția întâlnirii cu maica îndurerată a Slănicului, am iuțit pașii spre centrul orășelului, am trecut podul peste undele sărăcite de secetă ale Slănicului și am prins la mustață ultima cursă (15.30) spre aventură, spre salină, la întâlnirea cu freamătul ce suia de dedesubt, din miezul de aur alb al pământului spre noi. „75 de lei, 40 pentru dumneavoastră, 35 pentru copil! Cash sau cu cardul? Haideți, că șoferul pe voi vă așteaptă!”. Cuvintele repezite ale femeii grase înțepenite între patru pereți din plexiglas ne-au dezmeticit imediat. Am plătit (cam piperat, nu?), am înșfăcat bonurile și ne-am opintit spre un microbuz cu treizeci de locuri, în care au mai urcat o mamă cu cercei-cerc într-o ureche, un tată gelat și-un fecior de patru ani „made in” Englitera. Așadar, vom coborî în mina veche pe patru roți, cale de doi kilometri, la o adâncime de 208 metri - am recapitulat nu fără o umbră de îndoială.
Catedrala de dantele albe și gri-cenușă
Intrarea în mina Unirea, fosta exploatare de sare utilizată astăzi ca muzeu/spațiu de recreere și tratament, se face, în primii două sute de metri, pe un singur sens, la capătul căruia pâlpâie în verde-roșu un semafor improvizat. Apoi, microbuzele zbârnâie (cu o viteză medie de 30-40 km/h) unele pe lângă altele cel mult zece minute și, după ochirea în fuga becurilor chioare a, cred, zeci de acolade și șerpuiri săpate în trupul muntelui de sare ca un imens labirint - valorificarea zăcământului s-a făcut aici pe o suprafața de 53.000 de metri pătrați - se ajunge la destinație, într-o săliță dăltuită în bulgări uriași și sclipitori.
„Aici totul e făcut din sare! Ce minunăție!
„Gata, jos!”, anunță sec șoferul mustăcios și plictisit, în timp ce ridică frâna de mână. Dinspre tunelul minei adie un aer înțepător, rece, ușor. Încă o sută de pași mici și în față ni se deschide brusc o catedrală de dantele albe șlefuite pe verticale de zeci de metri, colorate, ici-colo, în griuri-cenușă. Un băiețel, zăpăcit de măreția cutelor de sare, întinde mâna, mângâie nodul unui picior gigantic și-și bagă nerăbdător degetele-n gură: „Aoleu, chiar e sărat, aici totul e făcut din sare! Ce minunăție!”. Chiar așa, ce minune! Sentimentul este, fără îndoială, copleșitor. La fel și aerul. „Și lumina, și ecoul”, completează puștiul, încă sub vraja sării ce-i strălucește inele pe degete. Copleșit de mirări și semne de întrebare torențiale, copilul o rupe la fugă pe sub bolțile ascuțite ale salinei. Îi aud glasul ca prin vis, întors într-o cascadă alungită de vocale: „Hai, taaatiii, am găsit o masă de ping-pong! Și unaaa de biliard. Și un restaurant, și am văzut o cruceee...”.
Numere care te lasă cu gura căscată
„Mina Unirea - citesc pe unul dintre panourile informative instalate din loc în loc - este rezultatul excavării a 2,9 mil. metri cubi de zăcământ de sare, activități care au dus la crearea unor cavităţi cu volume imense în masa muntelui: 14 camere cu profil trapezoidal cu o suprafață de cca. 80.000 mp”! Impresionant, nu?
Sănătate curată
În mina Unirea (inaugurată pentru activități turistice încă din anii ’70) s-a dezvoltat un microclimat extrem de diferit în comparație cu cel de la suprafață și, de asemenea, foarte favorabil sănătății: temperatura medie este de 12… 13º C, umiditatea relativă a aerului de 50-60%, radioactivitatea, la limita de detecție, presiunea atmosferică, cu 18 mmHg mai mare decât la suprafață. În mină nu există alergeni vegetali, nici germeni patogeni, în schimb este o concentrație mare de aerosoli naturali salini.
Coadă la ieșire
O vizită de o zi la Slănic poate fi considerată reușită doar dacă vizitați și salina. Și v-o spun cu mâna pe inimă. În afară de prețul destul de mare pe care trebuie să-l achiți pentru a coborî în măruntaiele pământului, într-un spațiu parcă mai viu decât cel de la suprafață, un singur neajuns am mai identificat. Dacă ajungeți în oraș târziu și vă prelungiți vizita la salină până spre finalul programului, veți avea de așteptat la ieșirea din mină. Noi am zăbovit nu mai puțin de 41 de minute la coadă, la microbuze, dintr-un total de 111 minute petrecute în subteran.
Orașul-salină
Grație salinelor, a izvoarelor sulfuroase de pe versanţii văii locale şi a celor şapte lacuri sărate formate pe vechile exploatări de sare, la Slănic s-a dezvoltat o activitate balneoturistică (atestată documentar din anul 1853) ce a condus la învestirea așezării prahovene cu funcția de staţiune turistică de interes naţional.
Scurt istoric
Începuturile istoriei scrise a salinei datează din jurul anului 1685, an în care spătarul Mihail Cantacuzino a realizat că în regiunea Slănic (Prahova) există un zăcământ de sare şi astfel, vrând să deschidă o mină, a cumpărat moșia Slănic de la moșnenii locului pentru 700 de taleri. Din documentul care consemnează tranzacţia, mai reiese faptul că înainte de anul 1685 au existat vechi ocne de sare, de adâncimi mici, la 5 km est de Slănic, la Teişani. În 1688, spătarul Cantacuzino a deschis prima exploatare, la Valea Verde, pentru ca în perioada 1689-1691 să fie inaugurate şi exploatările de la Baia Baciului. În 1713, Mihail Cantacuzino a donat atât moşia din Slănic, cât şi ocnele de sare, Mănăstirii Colţea din Bucureşti (ctitorie proprie).
208 metri se coboară în măruntaiele pământului pentru a vizita salina veche din Slănic
6.034 de locuitori avea stațiunea balneoclimaterică Slănic, potrivit recensământului din 2001
În salină există un spaţiu delimitat, dotat cu paturi, scaune, mese, unde vizitatorii cu afecţiuni respiratorii pot petrece câteva ore în linişte
În mina Mihai, amplasată pe vertical, separată printr-un planşeu de 40 de metri grosime de mina Unirea, se desfăşoară concursuri naţionale și internaţionale de aeromodelism