Naty Badea a făcut trecerea de la poezie la roman. "Rămâi cu bine! Rămâi cu mine!" este primul volum lansat de Naty. Este o poveste de dragoste emoționantă, cu un final atipic. Romanul a fost scris în întregime pe telefon, iar documentarea a fost una riguroasă, povesteşte scriitoarea pentru Jurnalul.
Data trecută vorbeam despre volumul tău de poezii, acum ne-ai surprins cu un roman, „Rămâi cu bine! Rămâi cu mine!". Spune-mi, în mare, despre ce este vorba.
Este vorba despre o protagonistă, Clara Stănescu, și despre șapte povești de iubire. Acțiunea romanului se produce pe parcursul unei zile, în Toscana, timp în care ea își aduce aminte de aceste șapte povești și timp în care organizează o cină misterioasă despre care cititorul nu știe foarte multe. Va afla pe parcursul lecturării romanului. Și finalul, pe care nu o să-l dezvălui, pentru că acolo stă toată cheia și semnificația titlului și a metaforei care locuiește în acest roman, zic eu că este un final surprinzător, care rupe clișeele. Când citim un roman, o carte, începem să ne facem o părere și parcă, parcă am zice că ştim cum o să se termine. Eu sper și cred că am reușit să surprind cititorul și să nu reușiți să ghiciți finalul.
Cum e trecerea de la poezie la roman?
A fost foarte greu. Sunt două lucruri foarte diferite. Poezia, din punctul meu de vedere, este o emoție imediată, o emoție recentă. Chit că e vorba de fericire sau iubire sau suferință pe care eu personal o transpun în versuri ca să scap de ea. Romanul e cu totul altceva. Se scrie cu o altă energie, cu o altă trăire, sunt emoții pe care le reconstitui artificial pentru că tu te pui în pielea multor personaje. Eu țin la toate personajele mele. Nu există părtinire. Și atunci tu trebuie să te așezi și să reconstitui emoții care poate nu sunt ale tale, pe care poate trebuie să le imprimi și să le exprimi cât mai clar. Și e cu totul altceva. Se scrie mult mai greu. Eu și acum scriu poezie, cât am scris acest roman timp de un an, tot pe telefon, nu am reușit să scriu altfel, am scris în paralel și poezie. Poezia e ca spălatul pe dinți. O fac aproape zilnic când am ceva de spus, ceva de transmis, în schimb romanul a fost o altă energie, o muncă titanică, ai nevoie de multă disciplină. O carte de poezie aș scrie-o mai repede decât un roman. Romanul cere altă energie și altă disciplină. Trebuie să fii foarte consecvent și să încerci să reziști pentru că îl porți cu tine. Poezia, odată ce o scrii, scapi de emoțiile respective. Romanul, în schimb, eu l-am purtat un an de zile până l-am terminat. Abia atunci m-am eliberat. E foarte diferit.
Cum a fost acel moment: gata, o să scriu un roman?
Nu cred că a existat un moment. După cele două cărți de poezii care mi-au dat curajul de care aveam nevoie, aveam demult acest roman în suflet. M-am gândit în primul rând la structura sa. E o structură zic eu destul de inedită. E o poveste în poveste, dar îmbunătățită puțin. La un alt nivel. Pur și simplu, după ce am terminat cărțile de poezii, m-am gândit că e momentul să scriu romanul, deși aveam demult ideea asta.
Cât din tine este în acest roman?
Există, sigur, și elemente autobiografice. Până la urmă și eu dacă văd astăzi pe stradă un personaj care mi se pare interesant sau în stația de metrou - de obicei observ oamenii - îmi imprim acea personalitate chiar dacă eu nu-l cunosc și normal că poate să apară în cărțile mele. Sunt și elemente autobiografice pure, ca de exemplu experiența mea de la Cotroceni ca traducător, ca interpret, o veți găsi în roman. Sau experiența mea cu bursa de la Padova, în Italia, când eram studentă. Sigur că este un roman de ficțiune. Cred că e greu să nu imprimi din viața ta și din experiențele tale.
Ai structurat până la capăt sau ai lăsat pe parcurs să-și mai facă de cap personajele?
Structura în sine am elaborat-o de la început. Am făcut fișe de personaje pentru că este foarte important ca personajele să fie coerente, să se susțină. Dar vreau să-ți spun că de multe ori când am început să scriu una dintre scene a ieșit altceva decât îmi propusesem. Pentru că ajung și ele personajele să aibă personalitatea lor, aproape că uneori își fac de cap, iar finalul l-am găsit pe parcurs. Eu am pornit cu o idee, însă am dus-o la un alt nivel.
Noi mai discutam și ne spuneai că nu ai încă un final
Da, el a venit pe parcurs. Încă ceva, eu am scris această carte nesărind capitole. Nu am scris întâi finalul, după aceea capitolul 5 etc. Le-am scris în ordine și așa am și simțit nevoia. La un moment dat îmi venise ideea finalului și eram foarte tentată să-l scriu, dar am spus că nu, trebuie să vină firesc, ca o înșiruire după ce scriu toate poveștile și tot romanul, el să curgă. Sunt convinsă că dacă l-aș fi scris înainte, ieșea altfel.
Simţi că ești un fel de păpușar cu personajele sau sunt oameni în carne și oase pentru tine?
Sunt oameni. Cred că am ajuns să mă atașez de personaje, de personajele din carte, eu sunt și tributară a unei teorii a lui Luigi Pirandello, sunt foarte pasionată de acest scriitor din facultate, am citit toată opera sa, care spunea că personajele vin în audiență la el în fiecare sâmbătă dimineața. Pentru că personajele au viața lor, din momentul în care tu le creezi și le dai o personalitate, un destin, poate că au și ele ceva de spus. Și uneori m-au surprins și ele pe mine.
Sunt scriitori care mi-au spus că inclusiv își visează personajele. Le spun anumite lucruri și le transpun în carte
Nu mi s-a întâmplat asta, dar ce pot să spun este că finalul l-am scris foarte greu. Eram foarte emoționată, am ezitat mult timp, cred că vreo lună n-am scris deloc. Într-o seară m-am așezat în pat și m-am dus cu mintea în casa din Toscana unde se petrece cina și mare parte din acțiune și m-am așezat acolo în fotoliu, care și apare pe copertă, și am adormit. A doua zi când m-am trezit, patru ore am scris finalul dintr-o răsuflare. Dar a trebuit să mă concentrez, să mă duc acolo, să mă imaginez în acea grădină, în acea casă, în acea atmosferă și atunci am fost capabilă să scriu sfârșitul care a fost partea cea mai grea de scris.
Ai mai avut blocaje pe parcurs?
Foarte multe. Și am avut câteodată ideea de a renunța. E greu, e foarte greu de dus un roman. E cu totul altceva. Am vorbit la un moment dat cu dl Dinu Săraru care mi-a spus că romanul e complicat. A avut dreptate. Mi se pare mult mai greu de scris. Am avut momente și au existat poate săptămâni în care nu am scris deloc și după aceea am scris zile la rând foarte multe ore. Ritmul nu e același ca la poezie, ritmul poate fi în hopuri, depinde cât simți și cât reușești să te transpui acolo. E altceva.
Ai vreun ritual anume când scrii? Am auzit toate variantele, cu gălăgie, fără gălăgie, acasă, în metrou, la birou
Nu e bine ce o să spun. Poezia am scris-o peste tot, pe stradă, în metrou. Romanul l-am scris acasă, cu o concentrare anume. Eu nu am putut scrie oriunde, dar am scris cu muzică. Dacă dacă îți spun ce muzică, o să-ți schimbi părerea despre mine, nu clasică, ci de club. Respectiva muzică este foarte ritmată, iar același ritm îmi bloca atenția de la alte lucruri din jurul meu și mă făcea să mă concentrez și să mă duc în Toscana. E un anume post tv cu care am scris, unde nu e publicitate, și e numai astfel de muzică. Eram în club tot timpul. Așa am scris. Am o melodie preferată dintr-un film care m-a inspirat foarte mult, asta când mă gândeam la carte. Dar când scriam efectiv, simțeam nevoia să blochez atenția mea.
Ai avut nevoie de documentare pentru acest roman?
Foarte mult. Multe dintre locurile prezentate în carte există. Majoritatea, ca și vinurile, ca și mâncărurile. Am avut un consultant, un fel de antrenor de roman, care mi-a stat foarte mult alături, care m-a și ajutat cu meniul. Pentru că respectiva cină are un meniu de 5 stele. Un meniu pe care eu nu l-am gustat în realitate, dar l-am vrut foarte elegant. Extrem de rafinat, totul e foarte scump. Nu tot ce e scump e bun, dar e foarte rafinat. Vinurile sunt de calitate și costă foarte mult, mâncărurile și o să vedeți că la cina respectivă nu se servesc numai mâncăruri, ci și emoții. E o cină deosebită.
Ce te inspiră de fel? Muzica, alte cărți, filme?
Romanul acesta are un regim special, fiind și primul. Îl aveam de foarte mult timp în mintea mea. Nu aveam curajul să mă apuc de scris. Cred că nici nu era momentul atunci și am fost mult mai pregătită după cele două cărți de poezii care mi-au dat încredere și acel imbold că pot. După ce am terminat romanul, două zile am fost extrem de fericită, euforică, dar a treia zi eram în colaps și nu înțelegeam de ce sunt atât de deprimată. Pentru că nu mai aveam locul unde să mă duc să imaginez, să visez. Atunci am început lucrul la al doilea roman, nu pot să spun că am foarte multe lucruri, dar știu despre ce va fi. Apropo de inspirație. Mă inspir din ce trăiesc, din ce văd, din ce mă impresionează. E normal, cred că se întâmplă tuturor. Al doilea roman va fi total diferit dacă reușesc să-l scriu. Va fi foarte diferit de acesta. Acesta este foarte cald, este un roman pe care îl recomand pentru vacanțe, este un roman de dragoste, cu foarte multă emoție, cu mult optimism. Sigur că este și suferință, în orice poveste de dragoste sunt și momente triste, per total e un roman foarte pozitiv și optimist.
Că vorbeam de documentare. Ce ți s-a părut mai greu? Procesul de documentare sau scrierea în sine?
Procesul de documentare mi-a luat foarte mult timp. Pentru că e greu să descrii interiorul unei case, apar mai multe locații. Restaurante, mâncăruri, este complicat și a fost o încercare pentru mine. Nu e ușor, mi-a luat destul de mult timp. Majoritatea lucrurilor sunt din Italia pentru că e țara la care eu țin cel mai mult și am multe cunoștințe în domeniu și era normal ca multe dintre acțiuni să se petreacă acolo, inclusiv firul principal care se petrece în Toscana, aproape de Florența. Mi-a luat foarte mult timp și documentarea. Poate că jumătate, jumătate. Am ținut foarte mult să nu inventez, să aberez, ci să fie lucruri reale. Dacă cineva caută mâncărurile, ele există exact cum se numesc, le-am lăsat în italiană pentru că e greu să traduci anumite specialități, dar dacă aveți curiozitatea să vedeți meniul, îl găsiți pe Internet.
Spuneai că nu prea ai avut curajul să te apuci de scris. Ce sfaturi ai avea pentru cei care te citesc acum și poate sunt la fel, în aceeași situație?
Să nu aibă nicio teamă să viseze. Este cea mai importantă lecție pe care am învățat-o scriind aceste cărți. Până la urmă cărțile sunt o chestie de gust. Poate acest roman o să placă unora, poate altora nu. Nu asta e important. Știi ce a fost important pentru mine? Important a fost ca acest roman să mă reprezinte și după părerea mea a ieșit mai mult decât mă așteptam, a ieșit peste așteptările mele. Nu numai că mă împlinește, ci reprezintă ceea ce am vrut să transmit. Asta este cel mai important. Să nu vă fie frică să vă exprimați, să visați, pentru că dacă voi sunteți coerenți, veți reuși un produs bun. E relativ succesul. Succesul până la urmă îl dau cititorii care pot fi numeroși sau entuziaști. Pretențioși întotdeauna și mereu am luat în calcul acest lucru, dar eu sunt primul cititor pretențios al acestei cărți, al doilea este mama mea, care a fost și redactorul de carte, și a fost o luptă fantastică literară acolo între noi. Pentru că eu nu voiam să renunț la anumite exprimări, mi se părea că îmi taie din originalitate. Mama îmi spunea că poate nu e cea mai fericită alegere. Mă rog, a fost o muncă foarte frumoasă, dar îndelungată. Au fost trei corecturi esențiale la roman. A fost o muncă și după scrierea romanului. De stilizare, de corectură.
Deci mama ta este prima care a văzut povestea
De data aceasta, părinții mei au citit romanul. Am ales un complet de trei persoane care au citit romanul. Părinții mei și o prietenă foarte bună care au citit în faza de dinainte de corectura finală.
Și verdictul a fost bun?
Mult entuziasm din partea tatălui meu și a prietenei mele. Mama, în schimb, a fost copleșită de emoții, pentru că e o fire mai sensibilă și abia acum când l-a văzut tipărit s-a relaxat și a început să fie fericită pentru realizarea mea. Este un roman bun. Sau cel puțin sunt mulțumită de ceea ce a ieșit. Ceea ce mi se pare cel mai important.
Cu autocritica cum stai?
Bine. Bine. Să știi că au fost momente când am șters un întreg capitol și l-am luat de la capăt. Dacă la poezie mi-era greu să tai, pentru că acolo era o emoție recentă, era vorba despre o poveste de iubire care practic se desfășura în acele momente, la roman am tăiat în carne vie și nu mi-a fost milă. Mi-am dat seama că și restilizarea, și rescrierea unor pasaje au rolul lor. Un capitol întreg l-am șters din telefon și am luat-o de la capăt pentru că nu-mi plăcea cum ieșea.
Ai reușit să citești și alte cărți în acest timp? Sunt mulți scriitori care mi-au spus că nu. Strict documentare și scris, nu mai pot altceva
Eu un an de zile mi-am impus să nu citesc nimic altceva ca să nu mă contaminez inconștient cu stilul altor scriitori. Am suferit foarte mult pentru că eu sunt o avidă cititoare. Îmi place foarte mult să citesc și în vacanțe mai ales, îmi lipsea foarte mult asta. Acum am în sfârșit liber la citit până când mă apuc de al doilea roman.
„Am luat telefonul și am început să scriu”
Doar pe telefon am scris. E o etichetă a mea, e o marcă deja. Nu reușesc altfel. Practic corecturile, ultimele două-trei corecturi le-am făcut pe laptop împreună cu mama, dar altfel nu. Pe telefon am făcut și corectura, și am recitit tot. Îmi trimiteam și pe mail, salvam și în computer, dar oricum de la primele două cărți sistemul exista deja, eram foarte liniștită, dar numai pe telefon. Nu am putut altfel. Am încercat. Am zis că acum scriu un roman, e altceva, te așezi în fața unui laptop, dar nu am putut, am luat telefonul și am început să scriu.