După 1990 au început să se facă acte de proprietate şi de vânzare-cumpărare, atât pentru imobile, cât şi pentru terenuri. Tot atunci au început şi problemele cumpărătorilor din perioada precedentă, pentru că foştii proprietari şi-au luat titluri, în instanţă, pe tere-nurile vândute faptic, dar nu scriptic. Recuperând terenurile, foştii proprietari au reuşit, de cele mai multe ori, să-şi ia înapoi şi casele vândute, iar astfel au fost păgubiţi cumpărătorii. „Cazurile de genul acesta sunt la limita de interpretare. Unii sunt şi la al cincilea rând de chitanţe de mână”, explică avocatul Marius Damian. Şi astăzi sunt mii de procese în instanţe, iar cumpărătorii care au făcut şi investiţii în casele cumpărate, de bună-credinţă, pe chitanţe de mână, încă nu ştiu ce decizie ar putea lua judecătorii. În Capitală sunt în această situaţie zeci de cumpărători, în special din zonele limitrofe.
Cele mai multe cazuri sunt în Rahova, 13 Septembrie sau Prelungirea Ghencea. Unii dintre cumpărătorii care s-au bazat pe chitanţele de mână se judecă de mai mulţi ani atât cu urmaşii foştilor proprietari, cât şi cu primăriile de sector şi cu Primăria Capitalei. Atât cei care au vândut, înainte de 1990, cât şi primăriile ar dori să intre în posesia terenurilor, chiar dacă cei care au cumpărat casele au plătit preţuri stabilite în funcţie de suprafaţa de teren aferentă casei.
„Ce s-a făcut pe baza chitanţelor de mână în anii 70-80 s-a făcut din cauza interdicţiei de vânzare. Exista şi înainte de 1990 posibilitatea de a se face act notarial, dar fără teren, care aparţinea statului şi era doar în folosinţă. Sunt mai multe variante, în cazul tranzacţiilor pe chitanţă de mână. Aceasta poate fi făcută pe baza unor acte autentice, dar au fost şi probleme cu falsificarea chitanţelor”, mai explică avocatul.
În unele cazuri, terenurile au fost luate de stat, vechii proprietari au plecat din ţară, dar au apărut oameni care au ocupat terenurile şi au fabricat nişte chitanţe de mână. Au mai fost cazuri, după 1990, în care s-a făcut chitanţă de mână şi urma să se facă actele, dar între timp au crescut preţurile şi vânzătorul ori nu a mai vrut să vândă, ori a cerut mai mulţi bani. Practic, acea chitanţă de mână are valoarea unei promisiuni de vânzare, iar dacă nu există martori, instanţa nu dă câştig de cauză cumpărătorului. Capcanele au apărut pentru cumpărătorii din anii 70-80, care nu au fost interesaţi să vândă după 1990 şi s-au bazat pe chitanţele de la foştii proprietari. Un astfel de caz este încă nesoluţionat astăzi în Bucureşti, pe strada Mărgeanului, la numărul 55, unde o proprietate a fost împărţită în trei şi vândută în 1977. Vânzătoarea încă revendică proprietatea, deşi există o chitanţă semnată în prezenţa a doi martori, iar judecătorii au respins în mai multe rânduri cererea fostei proprietare de a recupera ca- sa şi terenul. Ultima decizie a instanţei de judecată a fost dată în 2009, dar urmaşii vânzătoarei au încercat în continuare să-i scoată din casă pe cumpărători. Problemele acestor proprietăţi au fost generate şi de haosul legislativ de după 1990.
S-a acceptat iniţial proprie-tatea conform chitanţelor de mână, chiar şi pentru moşte-niri sau pentru vânzare-cum-părare. Până în anii 2000 s-a procedat astfel, conform unui articol din Legea 18/1991. În baza unor adeverinţe care ţineau loc de titluri de proprietate se făceau acte de moştenire şi de vânzare-cumpărare.
În toată ţara s-au făcut vânzări, până acum zece ani, pe proprietăţi pentru care nu exista cadastru care să ateste că respectiva proprietate există în locul în care a fost cumpărată. Unii primari au refăcut planurile parcelare şi au introdus noi proprietari pe loturile altora.
Instanţa ne-a dat câştig de cauză până acum, dar foştii proprietari au încercat recent să ne scoată din casă cu o notificare pe care au redactat-o singuri, deşi nu există o hotărâre judecătorească de executare silită.Mihai Mitrea, moştenitor al unui cumpărător
Alte cazuri în care interdicţiile din perioada comunistă au ridicat probleme cumpărătorilor sunt legate de imobilele aflate la un moment dat pe lista demolă-rilor. Un imobil din Bucureşti, situat chiar în faţa Primăriei Sectorului 2, pe strada Profesor Ion Maiorescu nr. 38, a scăpat de demolare, dar nu s-a mai putut vinde. Chiriaşii au plătit fostei proprietare o sumă care, într-o chitanţă de mână din anii 70, reprezenta contravaloarea pentru mobilă. Apoi proprietara a plecat din ţară, pe rolul fiscal au fost înre-gistraţi plătitorii, iar impozitul a fost plătit de aceştia până când au fost evacuaţi forţat, în 2009, fără să fie anunţaţi că imobilul a fost revendicat şi vândut. Cineva a găsit o posibilitate de a obţine titlul de proprietate şi de a vinde, chiar dacă nu exista punerea în posesie. „Au fost foarte multe nereguli în această tranzacţie, iar noi nu am fost nici măcar anunţaţi că cineva a revendicat proprietatea. Ne-am trezit pur şi simplu cu lacătul pe poartă, apoi cu mobila şi celelalte lucruri lipsă”, spune Nicolae Pătescu, fost chiriaş în imobilul pe care nu l-a putut cumpăra, pentru că, practic, nu mai aparţinea nimănui, după ce a fost pus pe lista pentru demolări.
Casa a fost revendicată de un cumpărător al drepturilor litigioase şi vândută după doi ani, deşi impozitul a fost plătit până în ultimul moment de cei care locuiau acolo.