În urmă cu mai bine de un deceniu, Depardieu s-a supărat pe Franța cu dramatismul unui Cyrano de Bergerac fiscal. Regimul socialist amenința să taxeze cu 75% veniturile care depășeau un milion de euro — o măsură ulterior ajustată juridic, dar suficient de teatrală pentru a declanșa un conflict. Actorul a ales ieșirea din scenă: mutarea reședinței într-un cătun belgian de la graniță.
Dar oferta decisivă a venit din Est. Vladimir Putin i-a acordat cetățenia rusă în timp record, un gest cu dimensiune politică și simbolică, iar Depardieu a acceptat-o fără ezitare, alegând nu doar protecția simbolică a Kremlinului, ci și cota unică de 15%. Actorul a susținut ulterior că nu banii au fost motivația, ci libertatea — o justificare clasică ce nu contrazice teatralitatea gestului.
Odată ajuns în Rusia, registrul discursiv s-a schimbat brusc. Actorul a început să vorbească despre admirația sa pentru cultura rusă, despre „sufletul slav” și, oportun, a amintit că tatăl său, René Maxime, fusese comunist și asculta Radio Moscova. Depardieu nu a fost un cetățean rus discret: s-a declarat mândru de pașaportul său, a vorbit despre dorința de a avea un apartament la Moscova sau o casă pe malul lacului Baikal, a obținut rezidență în districtul Leninsky din Novosibirsk și a fost prezentat în presa rusă drept exemplu de occidental „care a înțeles Rusia”. A primit chiar distincții oficiale pentru contribuția sa la cultură, întărind simbolic legătura sa cu statul rus.
În 2021, a mers să voteze la ambasada Rusiei din Paris, explicând că este datoria lui civică și că îl admiră pe Putin. Mai recent, Depardieu a condamnat „războiul fratricid” dintre Rusia și Ucraina, două națiuni „surori”. Formula este elastică, suficient de vagă pentru a nu deranja și suficient de recognoscibilă pentru a se integra în discursul oficial. În presă s-au remarcat însă și contradicțiile sale: între condamnarea războiului și justificarea unor acțiuni rusești, vocea sa rămâne incomod de nuanțată.
Dincolo de declarații, cazul Depardieu rămâne interesant prin mecanica relației sale cu statul. Întreaga lui carieră s-a desfășurat într-un ecosistem cinematografic profund subvenționat de statul francez: subvenții directe, împrumuturi fără dobândă, finanțări obligatorii din partea televiziunilor, protecție legislativă față de producțiile străine. Actorii de prim rang din Franța ajung astfel să încaseze între 500.000 și două milioane de euro pentru producții locale, în timp ce, în filme realizate la Hollywood, aceleași nume primesc de câteva ori mai puțin. Diferența nu ține de talent, ci de arhitectura instituțională. După cum observa economistul Tyler Cowen încă din anii ’90, perioadele cele mai dinamice ale cinematografiei franceze au coincis cu retragerea statului din prim-plan. Abundența subvențiilor a produs confort, nu risc. Filmele nu mai sunt obligate să-și întâlnească publicul, pentru că s-au întâlnit deja cu bugetul.
La această arhitectură se adaugă tensiunea cu autoritățile: controale fiscale repetate, litigii legate de impozitele neplătite și proceduri administrative care au vizat inclusiv proprietăți și bunuri de lux, cum ar fi hotelul din Paris sau podgoriile.
Traiectoria lui Depardieu apare astfel mai degrabă ca un transfer între două forme diferite de dependență de stat, nu ca o ieșire din sistem. Franța i-a oferit subvenții, protecție culturală și un public pregătit să-l admire; Rusia i-a oferit fiscalitate redusă, capital simbolic și recunoaștere oficială. Alegerea nu a fost una de principiu, ci de arhitectură instituțională. Marca s-a schimbat, produsul a rămas.
Averea lui Depardieu, acumulată de-a lungul unei cariere care acoperă peste 200 de filme și numeroase proiecte colaterale, este considerabilă și complexă: proprietăți valoroase în Franța și în alte țări europene, colecții de artă și motociclete.
Astăzi, tabloul este aproape complet. „Cetățeanului rus” Gerard Maximovici Depardiev nu îi mai lipsește decât sechestrul pe activele pe care a încercat să le ferească de impozitele franceze, pentru ca povestea să se închidă circular.
Statul apare, pe rând, ca finanțator, protector, creditor și anchetator. Iar idila cu statul începe ca un amor avantajos și se termină, aproape inevitabil, cu un viol — termen care, în cazul lui Depardieu, circulă deja în spațiul public sub forma unor acuzații penale distincte, dar care capătă aici valoare metaforică: intruziunea totală, fără consimțământ, în viața celui care a crezut că poate controla relația.
În acest punct, „cetățeanul rus” Depardiev nu mai este nici actor, nici rebel fiscal, nici ambasador cultural. Este un dosar în mișcare, prins între jurisdicții, anchete și declarații reciclate. A schimbat pașapoarte, discursuri, state, dar a rămas în același raport de dependență: cu puterea care dă și ia, care mângâie și verifică, care finanțează și sechestrează.
Un sechestru pe active este, în fond, o chestiune tehnică. Mult mai interesant este că povestea s-a închis deja narativ. Pentru că atunci când confunzi piața cu statul, libertatea cu protecția și fiscalitatea cu loialitatea, finalul nu mai ține de cinema. Ține de procedură.
Procedura nu are nevoie de aplauze.