În mod surprinzător, gardianul statului de drept, luptătorul pentru o democraţie reală în România, Alina Mungiu, face declaraţii explozive în acest liniştit început de an.
În primul rând, îşi arogă paternitatea introducerii legislaţiei anti-corupţie în România, inclusiv a DNA, într-un moment în care clasa politică, preocupată de aderarea la UE, nu putea să se opună.
Nimic mai fals! Proiectul Legii nr. 78/2000 privind prevenirea şi combaterea infracţiunilor de corupţie a fost întocmit de Gheorghe Mocuţa, care era atunci secretar de stat la Ministerul Justiţiei şi a fost susţinut în Parlament de Valeriu Stoica. Aşa că Macovei şi ONG-iştii săi nu au avut niciun merit.
Cât priveşte Legea DNA-ului, O.U.G. nr. 43/2002 a fost adoptată de Guvernul Năstase cu sprijinul tehnic al unei delegaţii de procurori spanioli, condusă de regretatul David Martinez. Numai că proiectul spaniol prevedea o structură de 8 procurori, în timp ce schema PNA-ului, după numirea lui Ion Amarie ca procuror general, a ajuns la 175 de procurori şi a fost aprobată de acelaşi Adrian Năstase.
În al doilea rând, Alina Mungiu, extrem de preocupată de viitorul PSD, a declarat că succesul acestuia este garantat dacă nu va avea proasta inspiraţie de a-l suspenda pe Klaus Iohannis. Bine că n-a spus că PSD-ul trebuie să îl susţină la al doilea mandat.
Dar cea mai importantă afirmaţie a fost că DNA are ca obiectiv al activităţii sale schimbarea clasei politice prin arestările şi trimiterile în judecată pe care le face. Iar apărătoarea democraţiei este de acord cu aceste procedee, de schimbare a clasei politice cu ajutorul instituţiilor de forta. Oare ce diferenţă este între o astfel de democraţie care scapă de adversarii politici folosind Justiţia şi un stat totalitar? Să înţelegem că şi ONG-urile din Piaţa Victoriei doresc acelaşi lucru?