Cu un deosebit talent literar, cu detalii în ceea ce privește personajele și faptele acestora, însemnările lui Argetoianu, de mii de pagini, curg ca o poveste. Dar o poveste adevărată.
„Născut în 1871, am copilărit, m-am copt şi m-am răscopt odată cu Statul Român modern. În casa părintească mai întâi - printre străini mai apoi - am văzut şi am auzit multe. Părtaş, de la Război încoace, la toate luptele noastre politice, am dus multe răspunderi pe umeri şi am fost în măsură să cunosc multe dedesubturi. Şi mai ales să cunosc oameni. Iată de ce am crezut că însemnările care urmează ar putea interesa generaţiunile viitoare şi m-am hotărât să le aştern pe hârtie. Facă urmaşii mei ce vor cu ele!”, scrie Argetoianu în debutul memoriilor sale. Am selectat un capitol din primul volum al cărții „Memorii pentru cei de mâine, Amintiri din vremea celor de ieri”, care apare marți alături de Jurnalul și care acoperă perioada 1871-1916. O frescă asupra vieții Bucureștilor din vremuri de demult, în care atenția la detalii, personajele pitorești, ironia fină sau mai puțin fină creează un tablou superb asupra societății române de atunci. Așadar, să vedem cum se desfășurau balurile în acea epocă și cine erau amfitrionii și invitații de seamă ai marilor petreceri bucureștene, echivalentul romantic al lumii mondene de astăzi.
„Din momentul în care am fost scos în lume“, mi s-a acordat şi dreptul să port pantaloni lungi. A fost pentru mine o zi măreaţă, şi toate onorurile cu care am fost mai târziu încărcat, în cursul anilor, n-au însemnat nimic pe lângă acea dovadă de înaintare în grad, pe scara vieţii. Deşi nu împlinisem decât 14 ani (n.r. deci la 1885), m-am simţit domn”, şi nu pot să uit ifosele cu care am ieşit să mă plimb pe Podul Mogoşoaiei şi dispreţul cu care priveam la „copiii” pe care îi întâlneam. Dintr-atâtea case pe care, devenit „domn“, le-am vizitat împreună cu mumă-mea, nici una nu mai purta pecetea vechilor instalaţiuni boiereşti, descrise în scrierile lui Ion Ghica şi ale contemporanilor săi.
Evoluţia şi modernizarea protipendadei bucureştene se săvârşiseră deja şi oamenii cu dare de mână îşi organizaseră traiul şi casele după normele şi moda Parisului. Limba românească rămăsese tot după uşă, dar cea franţuzească înlocuise în jurul canapelelor pe cea grecească.
Casa care lua văzul oamenilor, pe vremea copilăriei mele, era casa Suţu - palatul Suţu, cum i se spunea - care mai există şi astăzi (n.r. în 1937) în faţa Spitalului Colţei, cam dărăpănată, cam strivită prin proporţiile imobilelor noi ridicate împrejur şi cam umilită în trufia ei princiară prin succesiva adăpostire a unor administraţii comunale şi a unor zarafii mofluze. Bucureştii de pe atunci nu numărau mai mult de 200.000 locuitori şi în afară de Universitate, opera bătrânului arhitect Orăscu, nu exista nici un edificiu mai măreţ. Nici Banca Naţională abia întemeiată nu-şi ridicase încă clădirea din Lipscani, în locul magherniţelor pe care le-am apucat încă. Capitală orientală, oraşul avea aspectul unei întinse mahalale şi casele boiereşti mai cu ifos,
casa Manu, casa Otetelişanu, casa general Florescu, casa Moruzi, casa mareşalului Filipescu etc. nu depăşeau dimensiunile unei locuinţe burgheze din străinătate. Gheorghe Cantacuzino, care nu era încă„Nababul”, dar deja unul din cei mai bogaţi oameni din România, locuia un maţ de casă de-a lungul străzii Frumoase şi nu-şi făcuse nici măcar planul palatului pe care l-a construit mai târziu, alături.
Palatul Brâncoveanu, dincolo de gârlă (n.r. Dâmbovița) şi palatul Ştirbei pe Podul Mogoşoaiei (n.r. - Calea Victoriei), erau ce e drept clădiri cu o înfăţişare mai aristocratică, în sensul occidental al cuvântului, dar „palate” erau numai cu numele.
Cel dintâi, pe jumătate ruinat, nici nu era locuit - iar cel din urmă, prost întreţinut; cu toată averea proprietarului său Alexandru Ştirbei, nu se impunea decât prin „Corpul de Gardă” cu coloane pretenţioase, ridicat de Vodă Barbu Ştirbei în timpul scurtei sale Domnii.
Balul organizat de Grigore Suţu: lume multă, etichetă nu prea severă
În această mizerie arhitecturală, cu aspectul său de castel romantic flancat de patru turnuri, palatul Suţu minuna lumea şi trecătorii se opreau să caşte gura în faţa soarelui poleit, înconjurat de raze, ca la Versailles, pironit deasupra porţilor masive de fier. Locuit de bătrânul Grigore Suţu şi de soţia lui coana Irina, născută Hagi Moscu, vasta clădire era numai saloane şi făcută dinadins pentru baluri. Perechea
Suţu era cât se poate de caraghioasă; nu erau oameni răi, dar nici buni, şi cheltuiau prosteşte însemnatele lor venituri. Foarte vanitoşi, singura lor plăcere era să primească, şi dau baluri toată iarna, o dată pe săptămână şi de multe ori de două. Suţu şi Suţuleasa ieşeau în toate zilele la plimbare într-o caleaşcă demodată cu roate roşii: pe capră un vizitiu într-o livrea cu fireturi aurite la toate cusăturile, conducea doi cai copleşiţi de greutatea hamurilor încărcate cu paftale, cu zurzulii şi cu coroane. La spatele trăsurii, după moda veche, un arnăut armat cu pistoale şi iatagane sta nemişcat, cu braţele încrucişate. Pe perine, nemişcaţi şi ei, şi muţi, sta Suţu în haine negre, cu jiletcă şi mănuşi albe, cu ţilindrul impecabil pe cap, cu mustăţile şi cu ţăcălia răsucite şi cănite, şi lângă el, Suţuleasa, galbenă şi cam umflată, numai în
mătăsuri. Publicul bucureştean se obişnuise cu acest alai de vicleim, pe care-l privea cu indulgenţă şi veselie: „Turcu şi Cămila”, după cum îi botezase nu mai ştiu cine, se bucurau chiar de un fel de popularitate pe uliţele oraşului şi la Şosea.
Ani de zile, până n-au mai putut să se ţie pe picioare, „Turcul şi Cămila” au prezidat, într-o mută beatitudine balurile lor, care au ţinut un loc însemnat în mişcarea „mondenă” a Bucureştilor. Balurile în general aveau în acea vreme o însemnătate pe care au pierdut-o mai târziu. Etapele „vieţei mondene” erau într-adevăr jalonate de o serie de baluri mari, devenite, ca să zic aşa, clasice, şi care se dau - aproape la aceleaşi date - în fiecare an. Până la Crăciun nu se da nici unul şi „high-life”-ul se întrunea numai în serate intime, pe la unii şi pe la alţii. Primul mare bal al sezonului era balul de la Palat, la 1 ianuarie. Regele Carol era foarte eclectic în invitaţiunile sale şi poftea reprezentanţii tuturor straturilor sociale ce se puteau încadra în limitele unei anumite etichete, nu prea severe de altminteri. La balul de la 1 ianuarie erau astfel „lansate” peste 1.000 de invitaţii, ceea ce era enorm pentru societatea micii Capitale. Pe lângă boierime şi bogătaşii pătrunşi într-însa, mai erau poftiţi oamenii politici, miniştrii, senatori şi deputaţi, înalţii funcţionari, ofiţeri superiori (plus un însemnat contingent de ofiţeri inferiori, ca dănţuitori), reprezentanţii profesiunilor liberale, ai industriei şi ai comerţului.
Regele era însă foarte sever faţă de moralitatea cucoanelor şi cele declasate, sau mai bine zis „clasate”, erau şterse de pe lista invitaţilor. Mareşalul Curţii, George Filipescu, avea uneori de furcă în această privinţă, şi certurile mergeau uneori până la dueluri.
Balul lui Știrbei: numai invitați selecți
După balul Curţii de la 1 ianuarie (Palatul mai da un bal în februarie) începeau celelalte. Pe lângă balurile Suţuleştilor care-şi succedau regulat duminica - cu unul „monstru” pe la mijlocul sezonului, mai dau regulat în fiecare an câte un bal mare Prinţul şi Principesa Alexandru Ştirbei şi Prinţul şi Principesa George Bibescu.
Balul Ştirbei era cel mai „select” al sezonului. Invitaţi puţini şi „tres sur le volet”. Cei poftiţi erau clasaţi în ierarhia socială. Un bal, înainte de invazia negrilor şi americanilor, consta esenţialmente dintr-un „cotilion” (n.r. - dans) şi dintr-un „supeu”. Danţurile care precedau supeul - valţuri, polka, polkmazurka, cadril şi „Ianciers” - erau simplu mezelic menit să deştepte pofta de mâncare. Balurile începeau la ora 10-10 1/2, supeul se servea la ora 12 1/2, cel mai târziu la ora 1 şi cotilionul îşi desfăşura figurile după supeu, până la orele 3-4 dimineaţa. Balurile reuşite durau până la orele 7-8 dimineaţa şi se terminau printr-o ceaşcă de cafea cu lapte sau cu bulion cald oferită ultimilor „combatanţi” ca semnal de încetare a focurilor. Reuşita unui bal era în funcţie de calitatea supeului şi de valoarea obiectelor ce se distribuiau la cotilion. Supeul balului Ştirbei era cotat ca cel mai bun; obiectele de cotilion erau „de gust” dar mai puţin numeroase şi de valoare mai mică ca la „Suţu” unde se distribuiau până şi mici cutiuţe de aur smălţuit, „nécessaire„-uri de argint, flori artificiale de toată frumuseţea şi pene de struţ. Cucoanele se înapoiau acasă de la baluri încărcate cu tot felul de lucruri, până şi cu lămpi mari de birou, mai ales de la balurile publice clasate, despre care voi vorbi numaidecât, şi la care pe lângă cotilion mai funcţiona şi o tombolă. De obicei, până la supeu, atmosfera balurilor era proţăpită şi plicticoasă, şi numai după supeu şi după libaţiunile care îl însoţeau, intra şi veselia în joc.
Balurile nu erau deschise ca la Viena printr-un „tour de valse” al vreunui „Vortänzer” cu domnişoara, sau una din domnişoarele casei, ci printr-un cadril „de onoare”, la care luau parte pe lângă gazde invitaţii cei mai simandicoşi. Acest cadril de onoare era oribil de privit. Să dai şi să fugi. Boieri burtoşi şi cucoane răscoapte ale căror sânuri de pergament bâţâiau sub povara sculelor, se luau de mână, se înlănţuiau, se despărţeau şi se poticneau fără să izbutească să-şi potrivească paşii şi graţiile cu ritmul unei muzici de altminteri neînsufleţite.
Simandicoşii părăseau de obicei balul înainte de supeu, la care nu se aşezau dintre bătrâni decât cei mâncăcioşi sau cu gust de chef, cu excepţia balului de la Palat unde nimeni nu putea să plece înaintea Regelui şi a Reginei, care luau parte la supeu. Era atunci o chestiune de viaţă şi moarte, pentru unele şi pentru unii, să fie plasaţi la masa regală sau cât de aproape de dânsa. După supeu, nu mai rămâneau pentru cotilion decât tineretul şi mamele sau însoţitoarele fetiţelor, care pe vremea aceea nu circulau singure. Adevărata petrecere începea cu cotilionul, într-o atmosferă încălzită nu numai prin sobele care duduiau dar şi prin păhărelele înghiţite. (…) Conducător de cotilion nu era cine vrea. Foarte puţini aleşi, printr-un consens tacit dar unanim, ajungeau la această înaltă situaţie pe care o ocupau ani de-a rândul, până când cădeau pe brânci - până se însurau sau până îi lovea damblaua. Unui conducător de cotilion i se cerea autoritate, ca să poată menţine ordinea printre dănţuitori, o voce puternică ca să explice figurile şi să comande mişcările în zgomotul muzicii şi al conversaţiilor şi destulă prezenţă de spirit ca să arbitreze fără supărarea nimănui foarte desele incidente ce se iveau în cursul danţurilor. Cu invizibile galoane de general, adevăraţi strategi ai luptelor ce se dau în jurul fustelor, conducătorii de cotilion clasaţi se bucurau de o situaţie privilegiată şi nu era petrecere fără dânşii, iar dânşii se socoteau pretutindeni ca la ei acasă. În vremurile pe care le pomenesc aci conducătorii de cotilion erau Alexandru Marghiloman şi frate-său Mişu, Costică Miclescu (zis Popa), Nicu şi Gogu Cerkez - iar îndată după dânşii au venit Radu Cornescu, fraţii Mitică şi Georges Soutzo (fiii lui Othon Soutzo şi ai Conduratinei), Alexandru Davila, Emil Lahovari. În momentul în care scriu aceste rânduri, toţi sunt morţi afară de Popa Miclescu care-şi duce încă cu vigoare în spinare cei 80 şi mai bine de ani.
Danţurile vechi, repezi, erau mai greu de învăţat; în fiecare bal erau trei-patru perechi - rareori mai multe - care ştiau să danţeze şi care se învârteau pentru plăcerea spectatorilor - restul era o nenorocire: îşi călcau unii pe picioarele altora, într-o ţopăială lipsită de orice graţie. Fie că danţurile lente sunt mai uşor de prins, fie că furia de după Război a deşteptat în tineret însuşiri nebănuite, azi toată lumea dansează bine, aşa încât sub latura coreografică „sauterie”-ele de azi sunt mult mai plăcute ca cele de ieri. Din punct de vedere al priveliştei generale însă, balurile de odinioară rămân la un nivel cu mult superior întrunirilor postbelice. Fastul în care se desfăşurau, profuziunea de mătăsuri, de catifele, de dantele şi de pene din care busturile femeilor răsăreau ca sculele din ecrenurile lor, varietatea de culori a uniformelor, orgia de flori răspândite în toate colţurile, atmosfera de sărbătoare ce plutea pretutindeni - totul şi toate procurau omului rafinat câteva clipe de euforie şi îi dau iluzia că viaţa e un vis. Oamenii aleargă astăzi după alte senzaţii...
Cine a fost Argetoianu
Constantin Argetoianu (1871, Craiova - 1955 Sighetu Marmației) a fost un om politic, care a deținut funcția de cel de-al 41-lea președinte al Consiliului de Miniștri al României (în 1939). Licențiat în drept și doctor în medicină, a urmat o carieră în diplomație, unde a activat până în 1913, când a intrat în politică. S-a alăturat inițial Partidului Conservator, însă a trecut de-a lungul carierei sale politice prin multe partide, deținând portofoliul ministerial în diferite guverne. Întemeietor alături de Alexandru Averescu al Ligii Poporului, i-a revenit ca ministru de justiție în Guvernul Averescu sarcina ingrată de a reprezenta România la Tratativele de pace de la Buftea cu Puterile Centrale și de-a semna Tratatul preliminar de pace (1918). În 1920, a fost confruntat din poziția de ministru de interne cu prima grevă generală din istoria României și cu atentatul lui Max Goldstein asupra Senatului. În anul următor Argetoianu a declanșat represaliile împotriva Partidului Socialist Român. În pofida faptului că a fost lung timp un adversar înverșunat al lui Ionel Brătianu, s-a apropiat de acesta și a devenit ministru în guvernele Știrbey și Brătianu din 1927, intrând în PNL după moartea subită a liderului liberal. Un susținător al principelui Carol, Argetoianu a îmbrățișat „restaurația” din 8 iunie 1930 și a ajuns din nou ministru în 1931, în dificila guvernare Iorga-Argetoianu, confruntată cu efectele Marii crize economice. Eșecul întreprinderii l-a ținut pe boierul de la Breasta în anii 1930 în expectativă, rămânând în relații bune cu regele și militând pentru asumarea de către acesta a unui regim autoritar, dincolo de partide. După asasinarea lui Armand Călinescu, a fost el însuși numit pentru scurt timp premier. A participat la Consiliile de Coroană convocate de Carol al II-lea în 1940, pronunțându-se pentru acceptarea cedărilor teritoriale, în speranța unei recuperări ulterioare. Asimilat de legionari dictaturii regale, a scăpat în noiembrie 1940 la limită de asasinare, pentru a părăsi în aprilie 1944 țara. S-a întors în noiembrie 1946 din Elveția, în speranța de a fi numit premier în locul lui Groza. Desproprietărit sub regimul comunist de întreaga sa avere, a fost arestat în „noaptea demnitarilor” (5/6 martie 1950) și a murit la 6 februarie 1955 în închisoarea de la Sighet, fără a avea parte de un proces. Constantin Argetoianu a fost reabilitat de justiție în 1999. Deși prestația sa politică a fost contestată atât de contemporani, cât și de istorici, el este considerat unul dintre cei mai influenți politicieni ai perioadei interbelice. În prezent este cunoscut pentru scrierile sale memorialistice care, purtând marca inteligenței și cinismului autorului, reprezintă prin bogăția de informație și prin calitatea literară un document de primă importanță asupra vieții politice și sociale din timpul său.