Îl rog să-mi arate palmele. Palme uriaşe de bărbat falnic, cât bradul. Am mai văzut asemenea palme “agabaritice” la Florin Piersic, spunea actorul “astea-s mâinile zdravene ale justiţiarului Mărgelatu, ale haiducului Şaptecai”. Palmele cât o farfurie sunt ale eroului din noaptea de glorie de la Sevilla, sunt mâinile lui Duckadam. Portarul de legendă a scos din minţi starurile mult lăudate ale Barcelonei, care, în finala Cupei Campionilor Europei, nu au reuşit să-i marcheze niciun gol în 90 de minute şi în prelungiri. Nici ochi în ochi, de la 11 metri, din patru penaltiuri, campionii Spaniei n-au fructificat niciunul. Plonjoanele fantastice ale lui Helmuth Duckadam, plonjoane care sfidau gravitaţia au barat şuturile ca din tun ale vedetelor Barcelonei, patru penaltiuri, toate apărate. Pe bună dreptate i-am spus lui Duckadam că palmele lui sunt simbolul strigătului vitejilor de la Mărăşeşti, “Pe-aici nu se trece!”. Duckadam este şi simbolul biruinţelor româneşti, este simbolul sufletului şi sacrificiului care au făcut minuni. Îi face plăcere metafora mea, zâmbeşte modest şi blând. Uriaşul de 1,89 metri, cu umeri largi, cu prezenţă majestuoasă şi acum, ne-a primit în apartamentul lui ca o gazdă care aşezase pe masă prăjiturele şi o pălincă din Ardealul natal. Azi, când pentru Champions League se războiesc vedete de o sută de milioane de euro şi se desfăşoară o bătălie pe viaţă şi pe moarte şi pe bani cu camionul, nu cu sacul, ne dăm seama de anvergura superbă a victoriei steliştilor, cei cu fantasticul trofeu în braţe, sosiţi pe aeroportul unei ţări sărace din Est. Îl întreb pe Duckadam dacă, în clipa plonjonului, instinctul de conservare nu îl frânează să se arunce ca un kamikaze în ghetele adversarului, dacă evaluează riscul rănirii grave. “În momentul plonjonului nu mă găndeam decât cum să opresc mingea să intre în plasă, indiferent de pericole. Nu ştiţi că se zice că noi, portarii, suntem şi puţin nebuni, ne aruncăm în picioarele adversarilor. Bineînţeles că acum simt dureri în articulaţii, mă mai doare braţul cu vasul acela ce se înfundă şi de care are grijă un mare medic, Brădişteanu”. Îl laudă pe Balint, “isteţ, bun coleg şi iubitor de Steaua”. Cel mai suplu zice că e Belodedici, omul modest, cu mult bun-simţ. Duckadam râde: ”I-am propus lui Belo să-l însurăm a doua oară şi a zis să-i căutăm o fată de la ţară, grasă, să ştie să gătească tocană, nu îl mai tentează frumoasele cu siluetă de balerină, ca prima nevastă”. Ce frumoasă este nevasta Alexandra, de la braţul lui Duckadam, ce simpatică e fetiţa lui de clasa a doua, care povesteşte că-i cer copiii autografe fiindcă o cheamă Duckadam!