Pe timpul comunismului, când am citit pentru prima dată ciclul romanesc al autorului naturalist cu simpatii socialiste, m-am întrebat cine era, de fapt, Cowperwood? Am aflat că nu a fost portretizat magnatul căilor ferate Cornelius Vanderbilt zis Comandantul, J.P. Morgan - formatorul General Electric sau John D. Rockefeller - fondatorul Standard Oil, ci Charles Yerkes. El l-a şantajat pe generalul nordist Ulysses Grant devenit preşedinte după ce a fost condamnat într-o afacere în care era agentul trezorierului orașului Philadelphia, ce a eşuat ca urmare a incendiului de la Chicago şi a fost graţiat.
Mai important este însă că Yerkes e cunoscut pentru că s-a implicat din august 1900 în metroul londonez. A înființat Underground Electric Railways Company (UERL).
Dar haideţi să vedem întreaga istorie a celei mai vechi reţele de metrou din lume, folosite de milioane de persoane zilnic. Metroul, numit familiar The Tube, nu începe să fie construit în 1975 ca metroul bucureştean, ci cu un secol și ceva mai devreme, cu linia Metropolitan Railway (inaugurată în 1863). Au urmat şi alte linii precum Hammersmith & City (1864), District (1868), Circle (1871) ce ocoleşte zona centrală. Din 1890 tehnologia a permis construcţia tunelurilor de mare adâncime (deep tube) City & South London, care reprezintă acum o componentă a Northern Line, dar și a liniilor Waterloo & City (1898) sau Central (1900). Problema era că liniile erau operate de companii diferite şi pasagerii trebuiau să iasă la suprafaţă ca să schimbe ruta. Aici intervine însă Yerkes, care cumpără mai întâi District Line pe care o electrifică şi apoi reuşeşte să le consolideze pe celelalte sub o cupolă comună. Zădărnicește o implicare a lui J.P. Morgan în metroul londonez, dar moare înainte de a vedea inaugurate în 1906 liniile Bakerloo şi Piccadilly.
Victoria Line e dată în folosință în 1968, Jubilee - în 1979, după ce în 1977 Piccadilly fusese prelungită până la aeroportul Heathrow. Metroul londonez este deţinut şi administrat de Transport for London (TfL), compania publică de transport a GLA: Greater London Authority. Înființată în anul 2000 în urma unui referendum local, Greater London e gestionată de Sadiq Khan, primarul Londrei. Liniile de metrou au fost parţial privatizate în 2003 printr-un parteneriat public-privat (PPP) între TfL și companiile Metronet şi Tube Lines. Parteneriatul a vizat renovarea şinelor, staţiilor şi a ramelor feroviare pe cele 11 magistrale de metrou.
Acesta este termenul-cheie: parteneriat public-privat. Metroul bucureştean, început cam când la acela din Londra se dădea în utilizare ultima magistrală, nu doar că nu aparţine Metropolei Marelui Bucureşti, dar, spre deosebire de Londra, are nevoie de investiţii nu numai în renovarea a ceea ce britanicii au inaugurat în 1863, ci să prelungească magistralele.
Lăsând deoparte vremurile „moderne” în care ungurii au construit mult mai mulți kilometri de autostradă decât noi cu ajutorul PPP, surprinzător este că metroul din Budapesta, al doilea după cel din Londra ca vechime, a fost inaugurat de împăratul austro-ungar Franz Joseph în 1896, nu în 1979 ca la Bucureşti, chiar înaintea metroului parizian (1900) sau newyorkez (1904). La acel moment city-ul maghiar avea o populație de trei ori mai mare decât cea a metropolei de pe Dâmbovița, deci pe undeva metroul era o urgență acolo. Problema este însă că românii nu s-au ocupat de construcția metroului nici mai târziu, când Bucureștiul s-a apropiat vertiginos de numărul de locuitori din Budapesta, chiar dacă inginerul Dimitrie Leonida a atras atenția asupra oportunității, ca și în privința Canalului Siret - Bărăgan. Din păcate, începutul a venit abia în timpul comunismului, când s-a construit în doar un deceniu şi jumătate peste trei sferturi din reţeaua de acum, dar la un moment în care eram deja mult rămaşi în urmă pe scara civilizaţiei, ce să mai vorbim de vremurile postcomuniste, care probabil că nu-şi vor găsi locul în cartea de istorie?
Repet cuvintele-cheie: metrou-Yerkes-parteneriat public-privat. Charles Yerkes a fost persoana providenţială când banii nu erau strânşi coercitiv prin taxe şi impozite, ci prin subscripție voluntară, cu ajutorul pieței de capital, pentru realizarea unui scop comun. Noi suntem mai degrabă victimele „Tragediei” lui Theodore Dreiser, decât beneficiarii „Financiarului”.