Nu de alta, dar porumbul a fost adus în Europa abia după descoperirea celor două Americi. Adică în secolul XV, data oficială fiind 1492.
Porumbul este originar din America Centrală, iar astăzi alături de grâu, reprezintă 80% din producția de cereale la nivel mondial, iar România este unul dintre cultivatorii redutabili. Porumbul a fost cultivat pentru prima dată de nativii din zona Mexicului de azi, acum aproximativ 10.000 de ani. Nativii americani i-au învățat pe coloniștii europeni să cultive boabele și, de la introducerea sa în Europa de către Cristofor Columb și alți exploratori, porumbul s-a răspândit în toate zonele lumii, adecvate cultivării sale, transmite cumvaplace.ro.
În același mod au ajuns în Europa cartoful, roșiile și tutunul!
Revenind la mămăliga noastră, dincolo de faptul că nu exista pe vremea dacilor (atunci se mânca, cel mai probabil, un terci din grâu și orz), nici măcar noi nu o mai mâncăm așa cum era pe vremea bunicilor.
Dacă vă uitați pe rafturile magazinelor, o să constatați că în majoritatea cazurilor veți găsi mălai grișat pentru ceea ce se poate numi, eventual, mămăligă pripită. Adică făcută repede. Există chiar și mălai prefiert, pentru o mămăligă instant. Pe principiul torni apa clocotită peste plic, amesteci de două ori și, gata. Ai făcut supă de pui cu tăiței!
Lăsând gluma la o parte, niciuna dintre aceste variante nu seamănă cu mămăliga tradițională românească. Acea polenta mult pomenită de străini cu un plescăit de satisfacție după ce au gustat-o. Și este un motiv foarte simplu pentru care nu seamănă cu ce știau bunicii noștri: mălaiul grișat nu este același lucru cu făina de porumb. Făina de moară are aproape aceeași granulație cu făina albă și păstrează toate componentele boabei de porumb.
În plus, pentru mămăliga clasică avem nevoie și de ustensile de bucătărie specifice: un ceaun de fontă, de preferință, oricum cu pereții groși și mai ales cu baza groasă, pentru a nu se arde totul. Și o lingură mare de lemn, dacă nu avem făcăleț (melesteu, mestecău, culeșer, mămăligar, mămăligător, mămăligău, mămăligoi, mestecar, mestecălău, mestelnic, brucelnic, brucer, tocănău, tocăner).
Să vă povestesc cum făcea bunicul meu mămăliga, deși probabil că în mod tradițional se face cam la fel peste tot? E una dintre cele mai calde amintiri din copilărie.
Pe soba cu plita de fontă, așeza oala de mămăligă, cu apă (nu-i zicea ceaun, pentru că avea fundul plat, nu rotund, fiind pentru plită, nu pentru a fi suspendată deasupra focului). Oala se așeza exact acolo unde era focul puternic, punea sare și lăsa să dea în clocot. După ce clocotea, făina măsurată și cernută era turnată deodată, iar în mijloc, cu făcălețul, îi făcea o gaură până jos, la bază, pentru a ajunge și acolo apa clocotită.
În jur de jumătate de oră era lăsată să fiarbă fără niciun fel de intervenție, apoi lua oala de pe foc și scurgea într-un ibric aproape toată apa în care a fiert. Bunicul se așeza hotărât pe un taburet, își potrivea un ștergar pe picioare și fixa oala cu hotărâre între tălpi, apoi începea amestecatul. Totul părea incredibil de complicat, și probabil așa și era, pentru că numai bunicul făcea operațiunea, niciodată bunica! Ea era responsabilă cu turnatul apei fierbinți, în care a fiert mămăliga, în funcție de solicitările lui. Când considera că are consistența potrivită, oala era scuturată bine și pusă înapoi pe plită, de data aceasta mai la o parte, unde focul nu ardea direct, pentru a nu se prinde mămăliga și a nu căpăta gust de afumat.
Cât mai stătea pe sobă, se punea masa și se turna laptele, pentru că întâi și întâi se mânca mămăliga cu lapte, apoi abia ceea ce lumea cunoaște sub numele de bulz, dar la noi îi zicea cocoloș cu brânză. Practic, se lua din mămăliga fierbinte cu lingura, se turtea puțin pentru a face loc brânzei de burduf, apoi se sigila totul ca să se topească brânza. Până se mânca felul întâi, cocoloașele erau lăsate pe marginea sobei, să stea calde și să prindă ușor crustă. Când le puneai în farfurie, era loc și de smântână, iar pentru ardeleni asta este totdeauna din plin!
În zilele următoare, mămăliga rămasă, rece, era combinată la masa de dimineață cu omletă, de exemplu. Se putea prăji, felie, în untura încinsă ori tăiată cubulețe și amestecată cu ouăle. Tot felie însoțea ciorba sau tocănița de pasăre, care de obicei urmau la prânz.
Sigur că ați putea spune că același lucru poate fi făcut și cu mămăliga pripită.
Dar, credeți-ne, nu are același gust!
Cu siguranță veți găsi în unele magazine și mălai de moară și merită să încercați o mămăligă adevărată măcar o dată. Mai ales dacă vă e dor, cum ne este nouă, de vacanțele copilăriei și casa bunicilor.