Se destăinuiau unii actori că e o şansă să joci alături de uriaşi ai scenei, aceştia devin un fel de muză pentru creaţii memorabile şi din partea celorlalţi colegi de distribuţie. În meseria asta „respiraţia” unei muze chiar funcţionează. Unii din coloşii actoriei îşi etalează aerul de magistru, îşi poartă majestuos statura de profesori, unii tineri la început se timorează, dar mai apoi recunosc cum s-au pregătit să zboare înalt gustând din genialitatea actorilor cu nume consacrate. Actorul de excepţie şi de deşteptăciune Florin Zamfirescu, la rându-i profesor şi o vreme rector al Academiei Naţionale de Teatru şi Film, istorisea ce leu impozant era pe scenă Ştefan Mihăilescu Brăila. „Acest om mic de statură şi fără fasoane se impunea de când se ridica cortina, semăna atâta patimă în interpretare încât tu nu-ţi permiteai să rosteşti nici un cuvânt mai delăsător”. Alţi uriaşi ai actoriei aveau o teribilă modestie, o cuceritoare cumsecădenie, nu te lăsau să li te adresezi cu „maestre”, cel mult acceptau să le spui „meştere”. Povestea tot Florin Zamfirescu. Se filma în ritm de sprint, serialele presupuneau să se toarne scene în fiecare zi până în miezul nopţii. Obosit, Zamfirescu, dar şi ceilalţi adormeau pur şi simplu rezemaţi de un decor. După ce a „furat” câteva minute de somn, culcat pe podea, Florin Zamfirescu s-a trezit cu capul pe ceva moale, confortabil, nu pe scândura platoului. În timpul aţipitului, Gheorghe Dinică îi luase capul în poală, în poală ca la bunica. Iar când a deschis ochii, Florin Zamfirescu a simţit o mângâiere pe frunte şi a auzit glasul blând al teribilului om Marin Moraru. Marinuş a spus: “S-a trezit băiatul nostru, bine ai venit”!