În aceeași tăcere, aproape de adunătura comercială strânsă sub semnul Crăciunului, o bucată de istorie a Bucureștilor se prăbușește încet. Sunt casele vechi din zona Moșilor. Odinioară, și ele aduceau lumină orașului.
Cum se intră în alveola din fața Casei Poporului – acum împrejmuită cu garduri antiprotest – sistemul olfactiv pleacă la plimbare. Fumul de bâlci se răsucește cu cel al eșapamentelor ălora cu Euro 2 de stau în aglomerația traficului de centru. Pe lângă carne arsă, miasma mai ține deasupra asfaltului crăpat și iz de ceapă ori de vin fiert. Prima atracție care lovește vizitatorul și ochiul este roata panoramică. E abia inaugurată de către căpeteniile Primăriei, nu funcționează. Intrarea pe rampa utilajului – pus pe lista marilor atracții ale evenimentului - are lanțul pus, cabinele se clatină ușor sub ploaie și vânt parcă ar distra fantome. Ceva se întâmplă acolo sus, pe roată, fiindcă cei doi reni de lemn - ajunși vedete după ce au fost prinși în poză cu Primarul General – rânjesc cu dantura până la urechile lungi, vopsite ciudat. Poate că râd de atracția pustiită, poate au tras cu ochiul la lista de prețuri al celor cu clătite de se înghesuie în căsuța de lemn de vizavi. O clătită cu un topping face 17 lei, aia cu trei topping-uri - 25 de lei. Un topping extra egal cinci lei. Logic, poate, clătităria e rece, nu sfârâie nicio compoziție. Poate e prea devreme, deși a bătut de prânz. Vizavi e ceva activitate: doi inși calculează prețurile. Din căsuța-prăvălie se comercializează vin fiert. Zece lei poșirca.
Pe caldarâmul parcelat cu dâre albe și albastre – locuri de parcare spre întregirea bugetului Capitalei – au fost presărate tot felul de alte prăvălii înfășurate în verde artificial și becuri strident colorate. Aici ar trebui să prospere afaceri de sezon. Printre ele nu mișună mai nimeni. Puțini au venit, mai mulți sunt prăvălierii. Unul se ciocnește cu un puști cu ochelari care patrulează hăbăuc printre tarabe: „Ai dat ceva?”. „Nimic, coane, nimic”, bate din buze ochelaristul cu mină de depresie.
Prăduiala galantarelor de târg
Începutul de târg al Crăciunului din acest an are ceva ciudat. E ceva ce lipsește. În pustiul locului nu zărești niciun brad. Și nici nu auzi vreun colind. Nici la stația de amplificare, nici prin căsuțele cu afaceri. Mârâitul unui motor și mormăitul unuia de protestează când vede prețul unei porții de friptură este pe post de ambient. Abia pe la doișpe și douăzeci bâzâie ceva prin boxe. Se aude mai bine înspre patinoarul care, așișderea „panoramicii”, este pe lista atracțiilor. Și e tot închis. Cântecul ce se scurge din boxa cocoțată pe un stâlp este un fel de „Gingle bells” în variantă neo. Bate spre industrial hip-hop. Pe stâlp sunt prinse, însă, indicatoare autohtone: săgeți spre „carusel”, „tobogan”, „patinoar” și „casă de bilete”. E drept, direcțiile sunt greșite și nimeni nu știe a cui casă de bilete, dar dă bine pe stâlpul verde șerpuit din mijlocul pieței. Trei străini admiră săgețile cu un dicționar pe telefon. Pe urmă se reped spre zona de „tradiționale”, unde vânzătorilor rebegiți le lucesc, în sfârșit, privirile.
Un tip în costum binecuvântează inițiativa Primăriei: are acum de unde cumpăra prânzul. Lucrează la un minister din zonă, n-are probleme cu finanțele. Doi bătrâni jinduiesc la o tarabă cu mezeluri și mestecă în gând din slana care aburește lângă un boț de mămăligă. N-au bani, nu se ating, se hrănesc doar cu ochii. Când mușchiul țărănesc bate aproape suta de lei pe kil, cei doi bătrâni se mulțumesc să împartă un ceai în pahar de plastic. Două înghițituri pentru unul, trei pentru altul. În total – șase lei. Povestesc despre amintiri și alte târguri. Mai vesele și „mai pentru oameni”.
Tristețea târgului parcă s-a transmis și gărzii de soldați din lemn. Zici că cineva i-a abandonat lipiți de un gard montat aiurea. E drept, au folosit la sfârșitul săptămânii trecute, când „generalul” Nicușor Dan se fotografia în prezența lor întru expunere de social media. Pe fundal de pustiu - rupt doar de o damă în pantaloni roșii, țipători – primarul Capitalei anunța că s-a bucurat: „...foarte mulți oameni, bucureșteni și turiști, deopotrivă, au venit la deschidere, în ciuda ploii”.
Estetica locului între scena tăcută și o reclamă auto (!) din colțul de vest rupe ochiul. Sectorul grătarelor e bine definit, flancând un top de mese ascunse sub un fel de baldachin cu cer albastru, de vară. Mai în spate, prima linie de căsuțe e închisă. Doar pe semicercul târgului s-au deschis obloanele. Aici e toată distracția. Căci pe cutiile de lemn, în care vânzătorii încearcă să-și facă safteaua, au fost puse denumiri șui. Cele mai multe sunt „Căsuța cu vin fiert”. Mai e „Căsuța cu langoși” care împarte beculețele galbene de decor cu „Căsuța cu cafea”. Unde se vinde ciocolată. Tradițională este, poate, și „Căsuța cu burgeri” pusă vizavi de „Căsuța cu cosmetice”, colț cu „Căsuța cu accesorii din blană”. Vedeta e, însă, „Căsuța cu pănușă. Tezaur uman viu”. Nimeni nu se înghesuie, vânzătorii rămân aidoma atmosferei târgului. Triști.
Cum pică Bucurestiul în acord de sărbătoare
În linie dreaptă, de la Casa Poporului până în vechea zonă a Căii Moșilor nu se bate un kilometru. Dar atmosfera este identică. Posomorât, hanul Solacolu se năruie firimitură cu firimitură. Vechile cărămizi s-au transformat aproape în nisip mâncat de vreme și timp. Acoperiș nu mai există, sunt doar crengile copacilor care au crescut spre cer. Odinioară pe lista monumentelor ce ar fi trebuit refăcute, Solacolu a rămas acum doar obiectiv de campanie electorală. E drept, acum ceva timp, edilul general nu a uitat de promisiunea de dinaintea votului și a mișcat ceva în ajutorul clădirii-monument a Capitalei: a scanat-o 3 D. Se și vede: pe un colț al ruinei sunt lipite patru coli A 4 cu pătrațele negre și un nume de firmă. Plus o adresă de website. Parcă-s reclame.
Înăuntrul clădirii nu se răzbește: hanul e strâns cu lanțuri, în ce erau cercevelele s-au bătut scânduri și placaje. Miros urât, de putregai, bate spre stradă. Printre două fiare se poate vedea în curtea interioară. Zici că e bucată din groapa de gunoi din marginea Glinei. Resturi și mizerie combinat cu ce mai cade de la etaj: zgură, moloz, bucăți întregi de cărămizi. Pe aici, lumea nu știe nici de târgul de Crăciun al Capitalei, nici de istoria hanului. Unuia nu-i pasă de fel de globulețele din Constituției sau de bulgarii care au ridicat clădirea de pe Moșilor: îi e frig în apartamentul lui – „nu bagă nimic pe calorifer” - întreținerea e mare. Altul zice că hanul e sursă primară de șobolani: „Sunt răi, sar și la prohab…”
Mai jos, spre Unirii, alte trei case boierești au luat-o pe urma hanului Solacolu: se topesc uitate între promisiuni electorale și bătute de ploaia rece ce cade, în ciuda târgului din buricul orașului. Una poartă semn de incendiu. Prin mansarda alteia privești cerul, fațadele sunt cocoșate, zbârcite, înclinate ca un bătrân ce se prăbușește de viață grea. La parterul unei dărâmături sunt semne în geam. Nu de sărbătoare, de avertizare: „Atenție! Pericol de prăbușire!”. Lumea trece inconștientă pe sub pericol. Mai sigure sunt „cutiile de basm” cu nume aiurea din târgul Capitalei.