-„Cum te cheamă, copile?”.
-„Buăă. Dă și mie...”
-„Dar cum îți zice?”
- „Bani!”.
Țâncul face o pauza cu gura căscată. În jurul feței spoite cu sos vechi bâzâie muște. Privirea îi e pironită pe buzunar străin. Lângă el mai apar puradei. Răsar din toate direcțiile. Ăsta cu gura căscată, îmbrăcat într-un tricou galben, înainte alb, și tare jerpelit, bate cu picioarele goale în clisa murdară care se scurge sub o cocioabă. E nervos: și ăilalți prichindei se îmbulzesc să ceară. Puștiul se hotărăște repede: „Nenea! Bani! Bani îmi zice, așa mă strigă”.
Hetea este un cătun în inima județului Covasna, cam la 15 kilometri de Sfântu Gheorghe. Între păduri și noroaie, Hetea este capitala sărăciei: din cam o mie de suflete, doar vreo 20 au din ce să trăiască. Ceilalți, așa cum spun chiar amărâții, supraviețuiesc din făcut copii. Copilul și alocatia.
Cătunul cu „școală-lagăr”
Din șoseaua care leagă Sfântul Gheorghe de Bod, dai de o ruptură de drum, numit pompos: Comunal 33B. E calea spre Hetea fără indicator, fără vreo bornă. Nu crezi că ar exista așezare omenească la capătul pietrișului cu gropi până la jumătatea roții, dar există un fel de semnalizare: sunt panouri așezate din cinci în cinci metri pe un gard recent ridicat. Scrie mare cu roșu pe alb: „Proprietate privată. Accesul strict interzis”. Drumul începe să urce, ai senzația că se rupe în văioaga unde se varsă un pârâu ce duce la vale resturi. Cârpe, hârtie, mizerie. Pe ruptură are loc să treacă o singură mașină. De sus coboară o tinichea cu pretenții de dubă. Sunt doi locuitori din Hetea: „Sunt năcăjiți sus colea, boierule! Haidi să vezi! Sus la deal. Da’ ajutoare oi adus?” Oamenii se dezleagă când vine vorba de necazuri, se închid dacă problemele țin de copiii amărâți din sat: „D’apăi cu toți suntem amărâți, șăfule! Și ăia bătrânii cu sicriu, vorba vine, în curte și ăla micu de molfăie țâță”.
După ce patinezi pe noroiul care pare că nu se usucă niciodată, fix la intrarea în cătun – fără vreun indicator de localitate – dai de școală. Prima dată vezi dulăii. Vreo șase-șapte, fix lângă leagănul unde se înghesuie o duzină de puradei. Școala veche este o căzătură, pereții se scorojesc și-s umezi. Țigla e veche, ferestrele – zici că-s obiecte de inventar de antichitate. Lângă clădirea coșcovită e una nou-nouță. Cu termopane care strălucesc și acoperiș cu burlane. Micuții, îmbrăcați în lucruri care ar face orice orășean să se strâmbe cu dezgust, sunt strânși-ciorchine în curte, între potăi și leagăn. Sub privirea institutorului – un puști care se vede că face naveta – chirăie și se aleargă. Niciunul nu iese din curtea ce e împrejmuită de un gard de sârmă. Plasa verde, sudată, clădirea veche și sărăcia locului dau un iz de lagăr.
Întreprinzătorul dintre cocioabe
De la școală mai e de bătut cam jumate de kilometru până în centrul cătunului. Centru înseamnă o curbă unde stă unul dintre înstăriții locului, de acolo pornesc să urce pe deal bordeie, cociabe și dărâmături. În fiecare găsești de la cinci suflete în sus. Adulții și potop de copii. Înstăritul locului e cel care a reușit să mai pună cărămidă în pereții casei. Are și un cazan de Audi, cu el aduce marfă pe care o vinde la geam. I se zice magazin. Cel mai bine se dau alcoolul și țigările. Omul n-a trecut de 30 de ani, are comerțul în suflet de când a ieșit prima oară afară din cătun: s-a întâmplat să ajungă direct în Franța. De acolo a mai furat meserie, a văzut că banul coclește dacă stă la teșcherea. Când s-a întors a început să aducă marfă gorobeților care, la lună, își făceau praf alocațiile pentru copii. A învățat și meserie. Când închide geamul casei – adică pune oblonul la magazin – pleacă la muncă grea, cu cârca. Pe la Sfântu, pe unde apucă. „Ia să le ziceți acum așa: că veniți mâine dimineață, la 5 sau la 6, și că îi luați la construcții. Să le dați 200 de lei, mâncare și țigări. Vă zic eu, mă jur. Dintr-o sută nu vine doi”, se uită omul la vecini, vorbind cât mai șoptit. De o parte unul împunge căruț cu resturi spre deal, acolo unde se vede o sărăcie de chirpici cu tablă pe post de acoperiș: „Hai, șăfule, că nu pățiți nimica! Numa’ să nu filmați câți copii sunt. Că vine garda pretecției, ăia cu sepeaceu (cei de la asistență socială n.n) și ne ia copiii”. Din spate, tot șoptit, întreprinzătorul murmură mârâit: „Le ia alocația, mă lași și pe mine sărac”. În ulița mizeră, o pirandă află că cineva se interesează de soarta copiilor amărâți din Hetea: „Hauu! Ci mai vriei și tu? Du-te, mă, nene, de aicia! Că a fost unii de la o asociație și pe urmă a vinit protecția să ia copiii!”.
Când renunți la alocație…
Doar cu mâinile „curate” poți să mai treci prin sat. Piranda explică necazul: cineva, de la o asociație umanitară, a încercat să facă un bine. A prezentat cazurile celor mai amărâți din toată necăjimea. Și s-a trezit cătunul cu inspectorii de la primărie prin glodul locului. „Au venit să ne ia copiii. Cum se poate asta? Noi ce facem pe urmă?”, se întreabă piranda. Nu se știe unde bate clar întrebarea femeii, nici nu se află, căci un sfrijit, de nici maioul pătat de noroi nu-l acoperă cum trebuie, se bagă în hărmălaie: „Faci poze să vină să răpească copiii?”.
Din toate părțile răsar prichindei. Unul umblă de-a bușilea direct prin noroi, cei mai mulți sunt cu salutul locului: „Dă și mie un leu!”. E curios cum ăștia din mijlocul cătunului nu sunt cu liota ce chirăie devale, pe leagănul de la școală. „N-are, boierule, cu ce să meargă. N-are încălțări, n-are haine. Ce să mănânce?”, se scarpină unul, doar în izmene, prin pieptul flocos. Din firele de păr sar niște puncte negre. Mai alungă insectele ce bâzâie în jur, dă din umeri: „Care e cel mai sărac din sărăcia asta? Io știu? Toți sunt. Ăia mai săracii dintre noi n-au scândură întreagă deasupra, îi plouă și îi ninge”. Peste un fel de șanț care străjuiește drumeagul de pământ printre cocioabe stă alt băiețel. Nu zice nimic, privește curios. Zburlit, cu urdori la ochi, în niște trențe de pomană, micuțul frământă cu mâinile murdare un băț. „Lu’ ăsta i-a murit tată-său, chiar n-are nimica”, zice „Înstăritul” cu un fel de milă - „chiar n-aveți măcar o bucățică de ciocolată? S-ar bucura..”.
Amărâții – ăia adulți – nu mai zic nimic, doar se uită urât. Ăia micii trag să scoată pomană. De pe deal nu mai vine nimeni. Ăla cu „magazin” crede că cei pe care asociația umanitară a vrut să-i ajute au fost ascunși de frică să nu vină vreo autoritate să-i ridice – „e aia mică, Codruța. Aia de se duce la școală după ce vine frate’su, că altfel nu are ghiozdan. Fată bună, citește. Da’ a lăsat-o tac’su. Și pe ea, și pe mă-sa și pe ăia șase copii de îi au. Și s-a dus la alta. Mă-sa lu’ Codruța cerșește prin Brașov, duce și copiii să scoată un ban acolo. Iar tac’su….. A făcut alții cu a doua femeie. Acum e pe a treia. Se descurcă, mai are bani”. Când vine vorba de bani, omul din mijlocul cătunului știe de unde vin și ce se întâmplă: e vorba de alocație. „Și ce face cu banii ăștia?”, este întrebarea cu un singur răspuns: omul își strânge palma, ridică degetul gros și degetul mic. În chip de sticlă pe care o duce la gură. Zice plictisit: „Ce să facă? Bea!”.
„Am mai ieșit și pe afară din sat. Pe la Londra”
La una bolnavă rău nu poți să ajungi. Cică în marginea drumului, acolo unde niște șipci și ceva tablă fac de o casă e o femeie la care n-a venit nimeni să o ajute. Suferă de „polmon” – a tras țigară, de necaz, toată viața. Are copii gârlă, mai mari și mai mici, toți sunt împrăștiați prin cătun. Doar unul e în dreptul ălora două șipci pe post de gard: „Dă și mie zece lei!”
În afară de școală nu există nicio instituție publică în Hetea. Nici picior de ONG sau cort de asociație. Terenuri sunt din belșug, niciunul nu pare muncit. Pe pajiștile verzi nu pasc animale, doar câini lățoși hămăie. Cioate aruncate prin bătăturile cocioabelor arată că pădurea e vizitată. O dubiță de marfă a unei firme de alimente - cu imaginea unei înghețate pe tablă - trece spre grosul cătunului. Reapare repede, n-au trecut nici zece minute. Mister! Un țânc înghite în sec. Două micuțe trec râzând spre școală. Lipăie ba prin nămol, ba prin pârâiașul murdar ce curge pe drum. Trag cu piciorul prin iarbă, s-ar zice că-s curate-lună. De sus, de pe deal, o sumedenie de balboi priveghează. Mai vine un belfer – are căruță și un cal. Cară niște butoaie cu apă. Nu-i canalizare în cătun, electricitatea s-a tras, poate, de curând, având în vedere cât de noi sunt stâlpii care poartă firele. Paul coboară agale dealul, merge spre „Județeanul” care duce la Sfântu Gheorghe. Plesnește din zbor muștele cu șapca. Are 20 de ani din care vreo cinci în Anglia. „Ăia muncitori nu au treabă cu alocația sau cu primaru’. Am ieșit pe afară, pe la Londra. Am lucrat acolo”, zice băiatul și curge devale spre satul adevărat: „că acolo e lumină, veselie și frumos”.
Înspre ieșirea din cătun treci și vezi direct în cocioabele oamenilor. Nu pe fereastră, ci prin găurile apărute între bețele ce țin loc de pereți. Pe jos e pământ, unul și-a vopsit în roșu interiorul în care e doar un pat și un bufet cu dulap luat de pe la vreo ghenă.
De jos, pe drumul spre cătun, apare o altă mașină. E un om albit de vreme care a rămas în Hetea. Pare speriat: „Nu știu, eu nu v-am zis nimic. Dar vă zic! Mulți sunt necăjiți la Hetea. Dar și mulți beau”! Cum zice omul, la Hetea, necăjiții își beau copiii. Adică, alocația.
Dima Mihaly este primarul comunității Vâlcele-Covasna de care aparțin cei din cătunul Hetea. Edilul pare să aibă susținerea amărâților: „Dacă vreți copii, veniți cu primarul. Atunci puteți să îi fotografiați, să-I filmați”. Dima Mihaly pare un fel de Dumnezeu pentru necăjiți – de la el vin alocațiile. „Eu nu știu cât se cheltuie din buget pentru alocații la Hetea. Vă dați seama, la nivel de comună sunt 400, 500 de asistați”, spune primarul. Omul nu știe câte suflete locuiesc în Hetea. Presupune că nu sunt mai mulți de 500 de oameni ,„cu tot cu copii”. Cei de sus – de la Hetea – ar băga mâna în foc că pe vară se strâng și o mie de suflete în sărăcie. „Categoric avem probleme acolo, la Hetea! Unde sunt probleme sociale, apar și probleme în comunitate”, nu înțelege Dima întrebarea despre cei din cătun. Pe urmă recuperează urgent: „Problema cea mai mare sunt documentele. Adică, n-au. Nici casele nu au vreun document. Ar trebui ca oamenii să aibă documente de proprietate. Nu sunt. Ca să aibă aceste document ar trebui clarificată situația terenurilor de acolo. Nu au cadastru, nu este ceva limpede. Și abia după aceea vom putea noi să venim cu infrastructura” – zice primarul, care știe că în Hetea utilitățile de bază nu prea sunt de găsit – „La Hetea e sărăcie-sărăcie. Suntem în UE, în 2026, și nu ne potrivim deloc”. Edilul pune capăt discuției tot cu subiectul alocațiilor, „seva” din care trăiesc amărâții: „Ajutorul social nu ajunge, dar ce avem în buzunar, aia e!”.
Pe pagina de prezentare a Primăriei Vâlcele, în CV-ul lui Dima Mihaly se arată: „Sunt o persoană dedicată familiei și valorilor autentice, căsătorit și tată a șase copii. Îmi plac natura și călătoriile, iar în activitatea profesională mă caracterizează spiritul de echipă, seriozitatea și perseverența. Consider că orice obiectiv poate fi atins prin muncă, implicare și determinare, iar experiența de până acum mi-a oferit încrederea necesară pentru a evolua constant pe plan personal cât și pe plan profesional”.
Cu studii la un centru de formare profesională pentru migranți din Bjuv, Suedia – Larcentrum – și cu o școală de bucătari, parcursă în 2017 la Malmo (asta, după ce a terminat școala generală în 1988), Dima Mihaly a fost la un pas să fie răsturnat din scaun după ce comuna s-a răsculat pe motiv că nu a făcut nimic în calitatea sa de edil. Doar necăjiții din Hetea îl văd ca pe Atotputernicul.