Continuăm astăzi seria de interviuri-document cu cei care au împlinit sau împlinesc în 2018 venerabila vârstă de 100 de ani, români care s-au născut odată cu România Mare şi care sunt martorii vii ai Centenarului sărbătorit de ţara noastră. Noul episod pe care îl prezentăm face parte și el din Programul Cultural ,,Bucureşti-Centenar”, derulat de Primăria Municipiului București, prin Administraţia Monumentelor și Patrimoniului Turistic. Numele „centenarului” adus astăzi în atenţia dumneavoastră este Ana Mihu. Ajunsă la venerabila vârstă de 100 de ani, tanti Ana, născută pe 14 octombrie 1918, ne povesteşte că părinţii ei au fost prezenţi la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918 când s-a înfăptuit Marea Unire.
Chiar dacă acei copii din generaţia Anei Mihu s-au născut în anul de graţie 1918, părinţii acestora au avut grijă să le spună cum a fost în ziua Unirii, iar doamna Mihu nu face excepţie. Ea ne povesteşte cum a ajuns tatăl ei la Unire şi, cu o memorie care ar face invidios orice tânăr, ea îşi aminteşte ce i-a spus tatăl său, care a fost momentul zilei când Vasile Goldiş a citit Proclamaţia de la Alba Iulia. Ataşamentul ei pentru aceste valori ne încurajează să înţelegem că fiecare 1 decembrie este 1 Decembrie 1918, este ziua în care românii de peste Carpați au înflăcărat speranțele întregului neam românesc în plină iarnă, iar din această pornire a speranțelor lor s-a născut și România Mare. Este o zi în care iubirea de țară trebuie să respingă oratoria stearpă și naționalismul isteric, o zi în care ar trebui să conștientizăm că patriotismul nu este o izbucnire de emoție scurtă și nebunească, ci o dăruire liniștită și statornică de o viață pentru țara ta.
J: Cum vă simţiţi, doamnă Ana, la 100 de ani?
AM: Mă simt cât pot de bine pentru cei 100 de ani ai mei. Vă daţi seama, la anii mei, te gândeşti mai mult la ce a fost, decât la ce va fi. Fără să vrei, mintea te duce la gândul că te apropii de final, pui capul pe pernă, şi Dumnezeu te aşază acolo unde ne e tuturor locul în final.
J: În cazul acesta, vă propun să vorbim mai mult despre trecut...
AM: Hai să vorbim despre trecut, că e mare, să vedem dacă îmi aduc aminte ce mă întrebaţi. Ştiţi cum e, la vârsta mea, nici memoria nu este un aliat de nădejde.
J: V-aţi născut în anul Marii Uniri. La ce vârstă aţi conştientizat prima dată acest lucru?
AM: Nu judeci prea mult când eşti copil, doar ce ştiam de la părinţi. Cred că pe la 7-8 ani mi-a spus tata. Dar să ştiţi că nu realizam, senzaţia mea era că aşa era normal să fie, România Mare, că este de când lumea. Dar să mai ţineţi cont de un lucru, că se simţea ceva deosebit atunci în ţară, oamenii erau mai optimişti, mai uniţi, credeau în România şi ar fi fost gata oricând să meargă la luptă pentru ţară. Aveau şi de ce, România era înfloritoare atunci, o ţară frumoasă, bogată, nu călcată de străini.
J: Ce vă spuneau părinţii despre Marea Unire?
AM: Tăticul meu a fost la Alba Iulia, mi-a spus că organizatorii au stabilit cu zile în urmă trasee speciale pentru cei care urmau să ajungă acolo. Îmi povestea că sărbătoarea s-a ţinut pe 18 noiembrie, cum era atunci calendarul vechi, 1 decembrie azi.
J: Vă amintiţi cum a decurs ziua respectivă?
AM: Bineînţeles, nu am să uit asta câte zile oi mai avea. Îmi zicea că serviciul religios începuse încă de la 7 dimineaţa. Adunarea Naţională s-a deschis pe la 10, în casina militară din Cetate, dar cel mai important punct era citirea "rezoluţiunii" date de marele sfat naţional. Şi, la amiază, fruntaşul Vasile Goldiş a citit în faţa delegaţilor veniţi documentul care se numea atunci "Unirea Transilvaniei, Banatului şi a Părţilor Ungurene cu ţara-mamă".
J: Cum au fost anii dumneavoastră de şcoală?
AM: Foarte frumoși, cum sunt anii aceia, nu ai griji, nu ai de ce să îţi faci probleme. Eu am făcut 4 clase pe vremea aia, că nici părinţii nu aveau mari posibilităţi. Atunci, clasele nu erau formate din atâţia elevi ca în perioada comuniştilor şi nici nu făcea carte toată lumea. Era mai multă disciplină. Noi ne respectam profesorii. Atunci, să fii învăţător sau profesor era lucru mare, nu erau ei boieri, dar profesorii câştigau mai bine decât astăzi, aveau statut.
J: Când aţi văzut prima maşină?
AM: Când eram mică, m-au dus părinţii la Alba Iulia, şi am văzut o maşină de pâine care intra în oraş. Atunci a fost prima dată când am văzut, dar ştiam de existenţa lor, pentru că scria la ziar, şi tata citea ziarul, şi mai comenta prin casă.
J: Vă mai amintiţi de Regele Ferdinand?
AM: Eu nu eram atunci interesată de politică să pot să vă spun prea multe. Tata zicea că a condus bine ţara, dar şi astăzi se vorbeşte frumos de el, şi ţara mergea atunci bine, să ştiţi că era prosperitate. Aşa, nu l-am văzut niciodată, îl mai auzeam pe tata vorbind despre politică. Pe mine nu m-a interesat la vremea aia. Era altfel, şi era mai bine, aveam posibilităţi şi timp să ne îngrijim de viaţa noastră, şi nu ne gândeam noi ce fac politicienii.
J: Părinţii dumneavoastră aveau vreo simpatie politică?
AM: Tata, din ce îmi amintesc. El era cu ţărăniştii pe vremea aceea. Ştiu că îmi spunea de Maniu, de Mihalache, că s-au unit şi au făcut partidul. Îmi amintesc că spunea prin casă că ţărăniştii ar face bine dacă ajung la putere, că luptă împotriva corupţilor şi că vor să reducă decalajul dintre ţărănimea română şi burghezie. Nici noi nu am fost o familie foarte înstărită, cu toate că eram bucureşteni, dar nu aveam avere.
J: Cum arătau alegerile în perioada interbelică?
AM: Mare diferenţă nu era, doar că oamenii se manifestau mai mult când era campanie electorală, nu ca azi, când se ceartă cât e ziua de lungă, şi de sărbători se ceartă că ăla ţine cu x, că celălalt ţine cu y. Dar şi atunci, v-am spus, când era zi de scrutin, vedeai afișe pline cu liberali, cu ţărănişti. Îmi amintesc că prin ’27 citea tata în ziar că ăia de la Guvern, pentru a creşte numărul de voturi, apelau la rezervele electorale din cimitire, şi cică au fost mobilizate alei întregi din cimitirul Bellu. (râde) Să ştiţi că era mare agitaţie pentru alegeri, când se vedeau ăia care ţineau cu liberalii cu ţărăniştii, se luau la bătaie.
J: De comunişti ce se știa în anii ’20?
AM: Atunci nu cred că era Partidul Comunist sau, dacă era, nu se ştia mare lucru. Ce îmi amintesc că îl auzeam pe tata care zicea că e un mare proces la Craiova prin ’36, că Ana Pauker era judecată cu mai mulţi comunişti pentru că ar fi complotat împotriva statului. Ăsta este singurul lucru pe care mi-l amintesc din perioada respectivă legat de comunişti. Apoi am mai auzit de ei abia când a început războiul.
J: El s-a înfiinţat în 1921, dar a funcţionat clandestin, în samizdat, o bună bucată de vreme.
AM: Posibil să fi funcţionat clandestin, dar vă mărturisesc sincer, lumea nu ştia, sau nu vorbea de ei. De comunişti s-a auzit târziu. Apoi după ce au venit ruşii în ţară, vedeai cum treceau coloane şi cântau "Internaţionala".
J: De Regele Mihai când aţi auzit prima dată?
AM: Îmi aduc aminte că prin ’30 ştiam că regele este Mihai, pentru că aveam un tablou cu el pe peretele clasei. Ţin minte că era copil. Nu îl văzusem, nu ştiam mare lucru despre el, cunoşteam că e fiul lui Carol I, care părăsise ţara când fugise cu Elena Lupescu, îi plăcea viaţa şi lăsase tronul. Ştiu că Ferdinand murise şi Carol al II-lea renunţase la tron, şi din cauza asta a ajuns Mihai copil la tron.
J: De Regele Carol al II-lea, ce vă amintiţi?
AM: Ştiu că în ’38 a interzis partidele politice şi voia să conducă doar el, după care a abdicat şi i-a lăsat pe Mihai şi pe mareşalul Antonescu să ducă ţara în război. El era cunoscut că avea o viaţă amoroasă foarte tumultuoasă. A avut vreo trei neveste, dacă ţin minte bine. (râde).
J: A abdicat după ce România a fost obligată să cedeze în ’40 părţi din teritoriul ţării...
AM: Da, a fost nenorocire atunci. Îmi aduc aminte că spuneau la radio că Hitler şi Stalin s-au înţeles să ia bucăţi din România pentru a le da ruşilor, ungurilor şi bulgarilor. Nu aveam ce face, nu ne puteam pune noi cu puterile. Poate nu mai existam astăzi.
J: Când v-aţi căsătorit?
AM: Eu m-am luat cu soţul meu după ce a început războiul, în toamna lui ’41. El era din Alba şi atunci ne-am dus la Bucureşti amândoi. Aşa am hotărât că acolo e cel mai bine. Am făcut nunta la Alba şi apoi am plecat în Capitală, să ne facem o viaţă amândoi. El s-a angajat repede, eu am lucrat ca menajeră apoi şi ne-am descurcat. Am stat cum am putut, dar după ce au venit comuniştii am primit casă şi ne-a fost mai uşor.
J: Perioada războiului cum aţi petrecut-o?
AM: În Bucureşti, am avut noroc că soţul meu nu a fost luat la război şi am reuşit să stăm amândoi departe de ce s-a întâmplat, cu toate că oraşul a fost bombardat şi lumea era speriată, am trecut cu bine de toate.
J: Povestiţi-mi cum aţi trecut printr-unul dintre aceste bombardamente.
AM: Păi, îmi aduc aminte de unul, în primăvara lui ’44. A fost prima dată când deasupra Bucureştiului au apărut avioanele americanilor. Se făceau exerciţii pentru populaţie până atunci, ne învăţau ca, în momentul în care auzim sirenele, să lăsăm totul deoparte şi să fugim în primul adăpost antiaerian. Ei bine, pe la 11, se terminase un exerciţiu d-ăsta, iar peste 2-3 ore au apărut avioane pe cer şi a început sirena să urle. Oamenii au crezut prima dată că este un exerciţiu şi nu au luat în seamă. Din cauza asta au murit mulţi. După aia, fiecare a fugit care încotro, intraserăm toţi în panică. Eu ţin minte că eram pe la Piaţa Victoriei şi m-am ascuns într-un adăpost de acolo, vreo oră, cât a durat nenorocirea.
J: Cum a fost după întoarcerea armelor?
AM: Toţi am sperat că o să fie mai bine, pentru că măcar încetaseră bombardamentele. Bine, au mai dat nemţii după asta, ştiu că au distrus Teatrul Naţional, dar cel mai rău a fost când au venit ruşii.
J: Dumneavoastră ce aţi făcut în acea perioadă?
AM: Nu aveam ce să fac, am stat ascunsă, şi când ieşeam, ieşeam doar cu bărbatul meu. Ne era frică, vă daţi seama, nu e uşor când ţara e sub ocupaţie. Eu am evitat să ies câteva luni din casă, până s-au mai liniştit apele. Auzeam de cazuri de femei care erau oprite de ruşi pe stradă, luate şi duse după un colţ de stradă şi violate. A fost nenorocire pentru unele.
J: Ulterior, Mihai abdică şi comuniştii preiau puterea totală în România.
AM: Da, dar până în ’47 se liniştiseră lucrurile, apăreau alte probleme însă pentru noi, la început a fost foamete. Bine, în Bucureşti s-a simţit mai puţin, apoi a fost secetă, şi vă daţi seama că nu o ducea lumea foarte bine. Când a plecat Mihai, am auzit la radio, şi atunci ne-am gândit că poate o să fie bine, când nu ai ce face, vă daţi seama, îţi rămâne doar speranţa.
J: A fost bună venirea lui Dej la conducerea ţării?
AM: Domnule, să ştiţi că nu a fost chiar aşa rău cum se zice. Adică, da, e drept, Dej, faţă de Ceauşescu, a tras şi cu ruşii, dar comuniştii au făcut şi lucruri bune. Noi atunci am primit apartamentul în care stăm şi acum.
J: Cu Ceauşescu cum a fost?
AM: Altă viaţă, mai ales la început. Bine, lucrurile începuseră să se schimbe în bine de prin ’62-’63. Plecaseră şi ruşii din ţară. Apoi când a venit Ceauşescu a fost chiar bine, avea lumea siguranţa zilei de mâine, şi era prima dată după război când aveam în fruntea ţării pe cineva care ştiam că ţine cu ţara.
J: Nu a sfârşit bine…
AM: Aşa este, dar vă întreb pe dumneavoastră, a fost bine că l-au împuşcat? Eu nu mă bag în politică, dar mă întristez când văd ce este astăzi, cu toate că astăzi ţara noastră face progrese spre bine, dar nu ştiu, eu l-am apreciat pe Ceauşescu, a fost econom, atunci România nu avea datorii, era dezvoltată, şi toată lumea muncea. Probabil că ştiţi, atunci când te oprea Miliţia pe stradă, nu îţi cerea buletinul, te întreba unde lucrezi, trebuia să arăţi legitimaţia, şi dacă nu lucrai, aveai probleme, te luau şi îţi dădeau de lucru, dar dacă refuzai, atunci era de rău.
J: V-aţi aşteptat să cadă regimul Ceauşescu?
AM: Nu m-am aşteptat, să vă spun sincer. Într-adevăr, în ’80 am dus-o mai greu, că erau cozile acelea, dar nu ştiam că o să pice nea Nicu. Adică, şi dacă o duceam mai greu, o duceam pentru că ţara plătea datoria externă, să nu mai avem datorii la nimeni, să fie alţii datori la noi, şi Ceauşescu investea şi afară.
J: În primăvara lui ’89, Ceauşescu achitase datoria externă, şi totuşi a continuat politica sa.
AM: Da, aşa o fi, într-adevăr, dacă atunci dădea mai multă mâncare în magazine, nu cred că ieşea nimeni în stradă la Revoluţie. Să ştiţi, omul avea atunci siguranţa zilei de mâine. Azi, nu o mai ai. Nu ştiu cum să vă spun să mă înţelegeţi, dar aşa este.
J: După ’90 a fost mai bine?
AM: Acum e mai bine, dar nu cum speram. A fost greu şi după ’90, oamenii au fost disperaţi din moment ce unul ca Vadim a fost votat de populaţie în 2000 şi era să ajungă preşedinte. Toţi sunt după buzunarul lor şi astăzi, oricum. Eu sper că o să fie mai bine în viitor, când se vor face mari copiii de azi, pentru că ei pot învăţa din greşelile părinţilor. S-au născut în alte vremuri, în democraţie, şi e posibil ca ei să aibă altă mentalitate.
J: Înţeleg că vedeţi în termeni optimişti viitorul României.
AM: Pentru nepoţii noştri o văd aşa. E bine ca ei să înveţe istoria şi să înţeleagă că au fost vremuri grele şi că nu trebuie să ne repete greşelile.
J: Cum arăta viaţa românilor după Primul Război Mondial?
AM: Ehei, atunci au fost alte timpuri. Oamenii erau altfel, deşi au fost greutăţi şi atunci să ştiţi. Dar parcă nu era ca azi, când românii sunt dezbinaţi. De vină sunt şi oamenii politici din zilele noastre. Pe vremea aia, erau şi atunci cu păcate cei de la conducere, dar nu se încumeta vreunul să îşi bată joc de ţară şi de popor.
Amintiti de coșmar, cu Armata Roșie la București
La început, când au intrat primele tancuri, prima coloană, lumea a fugit către ei, fiecare cum putea, pe jos, pe biciclete, să-i salute ca pe aliaţii noştri. Auzeam şi eu. Zicea şi la radio că au venit eliberatorii noştri. După aceea însă, ruşii nu au ţinut cont de asta, că eram aliaţi, şi au jefuit oraşul. Jefuiau, intrau în magazine şi luau fără să plătească, opreau maşini pe stradă, dădeau jos pasagerii şi apoi plecau cu ele. Era greu să fii femeie atunci, că ruşii ăştia nu vă gândiţi că erau ruşi moderni de pe la Moscova sau Sankt Petersburg. Ăştia erau veniţi de prin stepele Asiei, de acolo, nu erau deloc civilizaţi.
Pe mine nu m-a interesat politica la vremea aia. Era altfel, şi era mai bine, aveam posibilităţi şi timp să ne îngrijim de viaţa noastră, şi nu ne gândeam noi ce fac politicienii.