Parcă aș mai plagia un text, ultimul, ca să văd dacă are curaj autorul să-și revendice ideile. Asta însă tot cu precizarea lui Murphy: „A fura idei de la cineva e plagiat. A le fura de la mai mulți e cercetare”.
Arthur M. Okun a fost un economist din administrația Kennedy, care a încercat să măsoare gradul de satisfacție al populației în legătură cu politicile inițiate. El a creat un index al „sărăciei” prin însumarea șomajului și inflației. Ideea de bază era aceea că atât inflația, cât și somajul, cu cât sunt mai mari, cu atât cresc costurile pentru societate.
Dar după Okun au mai existat și alte încercări de a măsura fericirea într-o economie. Analizele încearcă să găsească răspuns la întrebări gen: E chiar așa de costisitoare o inflație mare pentru societate? Dar un șomaj în creștere? Creșterea economică asigură fericirea într-o societate?
David Blanchflower își pune întrebarea dacă șomajul este mai costisitor decât inflația în ceea ce privește bunăstarea unei societăți sau invers. Până la studiul său, analizele economice arătau că atât șomajul, cât și inflația scad bunăstarea. Autorul demonstrează că șomajul are un efect negativ mai mare decât inflația. Iar o creștere economică peste așteptări nu duce neapărat la un grad mai mare de satisfacție.
O altă cercetare încearcă să identifice rolul fericirii și al împlinirii personale pentru politica băncilor centrale. Autorii lucrării, Rafael di Tella și Robert MacCulloch, au intervievat mai mult de șase sute de mii de europeni pentru a identifica costurile șomajului și ale inflației. Prima concluzie este că sentimentul de împlinire e invers proporțional cu șomajul și inflația. Deci volatilitatea macroeconomică are, din nou, efecte asupra sentimentului de bunăstare. Având în vedere această informație, băncile centrale pot să modeleze politica monetară în așa fel încât să reducă volatilitatea și astfel să crească sentimentul de bunăstare.
Concluzia generală a textului autorului plagiat este că nu numai politica monetară trebuie să ia în considerare aceste studii, ci și politica fiscală. Pentru că, până la urmă, volatilitatea macroeconomică este rezultatul unui mix de politici.