Sindromul impostorului este experiența psihologică în care te simți ca un „fals”, în ciuda oricărui succes autentic pe care l-ai realizat. Poate apărea în contextul activității profesionale, al relațiilor, prieteniilor etc. Cum recunoaștem acest tipar psihologic? Hipnoterapeutul Eugen Popa are cuvântul: „Imaginează-ți că ai obținut un loc într-o echipă nouă sau ai primit o promovare la locul de muncă. În loc să te simți mândru și împlinit, te cuprinde o senzație de disconfort și neliniște. Chiar dacă ceilalți îți spun că meriți pe deplin aceste succese, te simți ca și cum ai fi un impostor care a reușit să se strecoare printre ceilalți”.
Asociat cu perfecționismul și autodisciplina
Un scurt istoric: „Sindromul impostorului este un fenomen psihologic care a fost descris pentru prima dată în anii 1970 de către psihologii Pauline Clance și Suzanne Imes, care au observat că mulți oameni de succes se simt, în secret, nesiguri în privința capacităților lor. Studiile ulterioare au confirmat că sindromul impostorului este o problemă reală, care afectează o gamă largă de persoane, indiferent de statutul socio-economic sau realizările profesionale. Este adesea asociat cu perfecționismul și autodisciplina excesivă și poate avea un impact negativ asupra stimei de sine și a bunăstării mentale.
Fuga de propriul succes
Cum poate fi recunoscută această afecțiune? Din nou specialistul: „Șapte semne ar fi în discuție”. Să le expunem!
1. Autocritica excesivă: „Persoanele care suferă de sindromul impostorului sunt adesea prea dure cu ele însele, punându-și mereu la îndoială abilitățile și realizările. Chiar dacă obțin rezultate bune, se vor concentra asupra defectelor și eșecurilor”.
2. Perfecționismul exagerat: „Cei afectați de acest sindrom se străduiesc întotdeauna să atingă standardele cele mai înalte și să nu facă niciodată greșeli”.
3. Frica de eșec: „Persoanele lovite de sindromul impostorului se tem constant că vor fi descoperite ca impostori și că vor eșua în cele din urmă. Această frică îi poate împiedica să-și asume noi provocări și să-și îndeplinească potențialul”.
4. Compararea constantă: „O persoană afectată de sindromul impostorului se compară mereu cu ceilalți și se simte mereu inferioară. Chiar și atunci când este apreciată sau recunoscută pentru realizările sale, va găsi întotdeauna pe cineva care pare să fie mai talentat sau mai capabil”.
5. Disocierea succesului: „Când au succes, persoanele afectate de sindromul impostorului îl atribuie adesea norocului sau circumstanțelor externe, refuzând să recunoască propriile lor eforturi și talente”.
6. Teama de a se promova: „Ezită să-și promoveze propriile realizări sau să se afirme în fața altora, de teamă că vor fi percepuți ca fiind aroganți sau că vor fi dezvăluiți ca impostori”.
7. Stres și anxietate: „Sindromul impostorului poate duce la niveluri ridicate de stres și anxietate, pe măsură ce persoanele se luptă să facă față presiunii de a se menține la nivelul așteptărilor lor exagerate”.
Concluzia: „Sindromul impostorului nu are o încadrare clinică, ci este un tipar psihologic, care însă poate avea un impact semnificativ asupra stimei de sine și bunăstării mentale. Este important să recunoaștem și să conștientizăm aceste simptome pentru a putea să ne gestionăm mai bine sentimentele și să ne depășim fricile și îndoielile”.
„Această afecțiune îi face pe cei care o experimentează să se simtă ca și cum nu ar fi vrednici de succesele sau realizările lor, chiar și atunci când acestea sunt evidente pentru toți ceilalți.”, Eugen Popa, hipnoterapeut
„Sindromul impostorului nu are o încadrare clinică, ci este un tipar psihologic, care însă poate avea un impact semnificativ asupra stimei de sine și bunăstării mentale.”, Eugen Popa, hipnoterapeut