Ieri, la Cluj, liderii UDMR, PCM și PPMT au dat publicității o rezoluție comună prin care cer autonomia Ținutului Secuiesc și statut special pentru regiunea Partium. Doleanță care, după cum a precizat Kelemen Hunor, președintele UDMR, ar trebui să fie satisfăcută,,cât mai repede,dacă s-ar putea în 2018’’ și, de aceea, consideră că este nevoie să fie ,,discutată cu majoritatea românească și codificată legislativ’’. Această cere survine după ce, sâmbătă, Izsak Balasz, președintele reales al Consiliului Național al Secuilor, a declarat că dorește ca autonomia așa-numitului Ținut Secuiesc să fie obținută ,,pe cale constituțională, nu prin compromisuri politice’’.
Nu este nici prima și nici singura tentativă a celor trei formațiuni politice ale etnicilor maghiari din România de a avansa asemenea solicitări, dar faptul că ea revine într-un document adoptat încă în prima săptămână a Anului Centenarului Marii Uniri este de natură să ne dea foarte serios de gândit. Cu atât mai mult cu cât sintagma ,,codificare legislativă’’, la care a recurs Kelemen Hunor pentru a desemna ,,calea constituțională’’ despre care a vorbit și Izsak Balasz, atestă faptul că se dorește modificarea Constituției.
După cum era de așteptat, rezoluția celor trei partide ale etnicilor maghiari și, în mod direct, reiterarea ideii autonomiei Ținutului Secuiesc la pachet cu o altă temă sensibilă,statutul special pentru regiunea Partium al cărei regim a fost stabilit prin Tratatul de la Trianon, au fost primite cu îngrijorare de către principalele formațiuni politice din țara noastră. Care, prin declarațiile unor personalități marcante, au evidențiat ,,caracterul său neconstituțional, inacceptabil și de nenegociat’’. Formularea îi aparține lui Liviu Dragnea, dar ideea se regăsește,de acum, în declarațiile lui Ludovic Orban, a lui Gigel Știrbu sau ale lui Eugen Tomac, ca și în substanțialele analize ale senatorului Titus Corlățean prezentate aseară la emisiunea,,Punctul de întâlnire’’ difuzată pe canalul Antena 3. Discuția nu este ,însă, închisă și nu este exclus să apară și alte luări de atitudine din partea altor oameni politici, ale unor personalități ale mediului academic sau ale unor entități reprezentative ale societății civile.
Lipsește, însă, declarația pe care o așteptam în primul rând. Declarația celui care- prin Constituția României- are datoria să se pronunțe asupra unei asemenea revendicări. Mă refer la declarația Președintelui României, Klaus Iohannis, pe care Legea fundamentală îl obligă să fie garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. Din păcate, nici până acum, nu a apărut o asemenea declarație, iar, chiar dacă ea ar mai apărea, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, efectul său ar fi aproape irelevant.
De aceea, ca simplu cetățean, român cu drept de vot, nu pot să nu mă întreb care sunt motivele sau, poate chiar rațiunile politice majore, ale tăcerii prezidențiale față de revendicarea celor trei formațiuni politice ale maghiarilor din România? Nu i-aș fi cerut, de bună seamă, domnului președinte, să iasă în public și să rostească o ironie (cam nesărată, ce-i drept) de felul zicerii în care punea semnul egalității între celeritatea adoptării legilor justiției și porcul îngrășat în Ajunul Crăciunului. Mă așteptam,însă, ca reiterarea unui mesaj de felul celui transmis de către lideri politici ai concetățenilor noștri de etnie maghiară- și, mai cu seamă, la începutul anului Centenarului Marii Uniri- să fie un eveniment receptat cu cea mai mare atenție, dacă nu chiar cu o legitimă îngrijorare, la nivelul Instituției Prezidențiale. Așa încât înclin să cred că domnul Klaus Iohannis, președinte al tuturor românilor, era dator să îi acorde măcar tot atâta importanță și atenție cât a acordat, în plenul CSM, temei sale predilecte(ca să nu îi spun mai direct:obsesiei domniei sale) referitoare la lupta împotriva corupției. În realitate, împotriva unor anumite persoane pe care, musai, DNA et comp, trebuie să le scoată vinovate și, pe cale de consecință, să le elimine din competiția politică. Campanie înverșunată care,din păcate, are din ce în ce mai mult caracteristicile uneia de rit stalinisto-kagebist pentru demascarea și condamnarea dușmanului de clasă și a rămășițelor burghezo-moșierești. O asemenea poziționare, vădit partizană cu anumite structuri și cercuri de influență și, totodată, manifest intolerantă față de orice opțiune care s-ar opune unui anumit scenariu prestabilit, fiind- haideți să spunem lucrurilor pe nume!- într-o totală incompatibilitate cu ,,funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate’’, care, potrivit articolului 80 (2) din Constituție, revine președintelui României.
Să fie, oare, autonomia Ținutului Secuiesc, așa cum o revendică, încă odată, liderii celor trei formațiuni politice ale maghiarilor din țara noastră, dar pe care oameni politici din diverse alte partide o consideră a avea un caracter neconstituțional, neacceptabil și de nenegociat, un subiect-tabu pentru domnul președinte al tuturor românilor? Sau, mai rău, unul de interes minor, care nu merită să îl intereseze pe domnul președinte Klaus Iohannis?Aceasta e întrebarea!