Perioada comunistă lasă urme vizibile în acest sens, iar orașele și satele nu scapă de politica de redenumiri impuse de regim. În prim-planul acestor schimbări se află orașe mari precum Brașov, care devine temporar „Orașul Stalin” între 1950 și 1960, simbol al loialității față de Iosif Visarionovici. Onești poartă numele liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej până după 1989, iar Ștei se numește Dr. Petru Groza, revenind la denumirea tradițională abia în 1996.
În zonele rurale, politica de redenumire este mai simbolică și mai agresivă. 23 august 1944, care marchează „Revoluţia de Eliberare Naţională și Socială, Antifascistă și Antiimperialistă”, este în Republica Socialistă România zi națională, cum e acum 1 decembrie, pe vremea când imnul de stat era „Trei culori” și nu „Deșteaptă-te române”, și dă numele unei comune din județul Constanța, rămas până astăzi. Alte localități sau cartiere poartă nume precum „1 Mai”, „Victoria” sau „Progresul”, reflectând ideologia muncitorească.
Nu trebuie uitat Oțelu Roșu, oraș cunoscut înainte de comuniști sub numele de Ferdinand. Sau Vasile Roaită, „eroul” grevei de la Grivița din 16 februarie 1933, care redenumește pentru o perioadă Eforie.
Un caz interesant: Techirghiol nu e stațiunea „inventată” să ungă cu nămol clasa muncitoare comunistă, ci locul în care familia Movilă, boieri moldoveni – pe linia domnitorului omonim -, stabiliți în Dobrogea, dețin, aici și în Eforie, terenuri și zone de pescuit înregistrate oficial ca proprietăți, precum și un pachet semnificativ la societatea pe acțiuni Movilă Techirghiol, care exploatează pământul cu proprietăți curative de sub lac.
În interbelic, Eforie este o localitate cunoscută sub numele Carmen Sylva, pseudonimul literar al reginei Elisabeta, dominată de un mare parc plantat de boierii Movilă, dar și de hoteluri interbelice, contemporane cu Rex-ul din Mamaia. După venirea comuniștilor, localitatea poartă pentru o perioadă numele lui Vasile Roaită, ca parte a politicii de eliminare a referințelor monarhice și burgheze. Carmen Sylva rămâne doar în memoria literară. În timp ce Grand Hotel Rex devine, la rândul său, „Casa de Odihnă 1 Mai” și apoi Internațional.
Costinești are o istorie particulară, similară, paradoxal, cu cea a orașului Oțelu Roșu: între 1897 și 1940, este populat de germani, care îl numesc Büffelbrunnen („Fântâna Bivolilor”), nemți care sunt constrânși să-și părăsească locuințele și să plece în Reich, la fel ca și cei din Techirghiol. Denumirea actuală a locului provine de la generalul Emil Costinescu, latifundiar și om politic, care cumpără teren de la Vasile Kogălniceanu, fiul lui Mihail Kogălniceanu, foarte aproape de țărmul Mării Negre. În anii ’60, înainte de înființarea taberei studențești, harta arată localitatea ca numindu-se Dezrobirea.
2 Mai, scris inițial Două Mai în actul de înființare, este un caz rar de toponimie neconfiscată ideologic. Satul din comuna Limanu își păstrează numele inclusiv în perioada comunistă, pentru că își trage rădăcinile din 2 mai 1864, ziua în care Alexandru Ioan Cuza dizolvă Adunarea Legislativă a Principatelor Unite pentru a-și impune reformele.
Dobrogea de Nord intră în granițele României mai târziu, în 1878, prin Tratatul de la Berlin, după războiul ruso-turc, iar satul se constituie treptat ca un amestec de pescari greci, ciobani români, crescători de cai tătari și ruși scopiți din secta rascolnicilor, persecutați în Imperiul rus și refugiați aici în secolul al XIX-lea.
Și totuși, Două Mai e posibil să fi rămas 2 Mai dintr-un motiv mai pragmatic decât lovitura de stat a lui Cuza: data ajunge, în comunism, Ziua Tineretului, sărbătorită cu fast de Uniunea Tineretului Comunist, condusă pe rând de Ion Iliescu, Dan Marțian și Nicu Ceaușescu.
Topografia comunistă a României combină cultul personalității, reinterpretarea evenimentelor istorice și purificarea simbolică a numelor monarhice sau burgheze. Orașe precum Brașov, Onești și Ștei, comune și orășele precum 23 August, Eforie ori Oțelu Roșu spun aceeași poveste: România comunistă încearcă să rescrie harta, să redea sens ideologic fiecărui nume. După 1989, multe dintre aceste denumiri revin la tradiție, lăsând în urmă amintirea unui experiment de inginerie simbolică asupra geografiei locale, dar și povestea unor comunități, familii și culturi – de la boierii Movilă, Kogălniceanu și Costinescu la coloniștii germani din Dobrogea și rușii scopiți, dar și muncitorii siderurgici din Oțelu Roșu – care marchează istoria economică și socială a României.
Subtil, se observă un efect mai adânc: pierderea numelui și a legăturii cu oamenii reali înseamnă pierderea memoriei economice. Străzile și localitățile nu mai spun povești despre proprietate, afaceri, investiții sau risc – exact ca în Bucureștiul comunist, unde spațiul urban devine un „manual gol de economie”. În locul bulevardelor și străzilor cu nume monarhice, de demnitari sau de investitori – Carol, Elisabeta, Ferdinand, Lascăr Catargiu, Alexandru Lahovari, Eugeniu Carada, Mauriciu Blank – comuniștii impun denumiri muncitorești și sovietizante: Republicii, Gh. Gheorghiu-Dej, Dimitrov, Turnătorilor, Ajustorului, Reconstrucției, Sporului, Târnăcopului, Zgurei.
Redenumirile rup firul dintre comunități și capitalismul deja existent înainte de comunism și transformă hărțile și memoria urbană într-o listă de concepte abstracte. Într-un sens mai larg, acest proces explică modul cum memoria economică a unei țări se poate modela – sau știrbi – prin simpla schimbare a numelui unui loc. România, între războaie, funcționează deja pe logica proprietății, a investiției și a inițiativei individuale; comunismul vine să dezindividualizeze orașele și satele, să șteargă reperele economice și să transforme spațiul public într-o propagandă anonimă.
Astfel, pierderea numelui real și a legăturii cu oamenii care îl construiesc lasă urme adânci: mentalul colectiv rămâne rupt de capitalismul preexistent, iar România postcomunistă preia legi și terminologie modernă, dar spiritul economic și memoria urbană rămân afectate.