Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalul: A venit, iată, vremea completării dialogului nostru. Bine te-am regăsit, Simona Antonescu. Prima mirare: ai descoperit vreo informație surprinzătoare în timpul cercetărilor? Cât timp ai petrecut la Brașov în vederea conturării acestui roman? Ai scris și acolo, sub Tâmpa, ori ai vizitat cetatea junilor doar pentru munca de documentare?
- Simona Antonescu: Există două etape ale scrisului, prin care trec succesiv, alternându-le pe măsură ce trec de la un capitol la altul: scrisul în cap - care să zicem că ar putea reprezenta seducția - și scrisul efectiv la laptop - care în exemplul nostru ar însemna căsnicia, construcția anevoioasă, negocierea compromisurilor. Scriu efectiv la laptop numai acasă, în mediul care-mi este atât de familiar, încât nimic din exterior nu mă mai poate scoate din frază. Atunci când toate în jur sunt la locul lor - cana de cafea în dreapta, cărțile de istorie în stânga, coșulețul cu minuni pe prelungirea mai scundă a biroului, suportul cu rollere, markere și creioane pe colț - atunci toate dispar, se estompează și pot începe.
Scrisul, ca film
- Ordinea unui univers antonescian care ne facilitează, iată, savurarea poveștilor acestea înviate din trecutul românilor.
- În cap însă am scris peste tot: la volan, pe bulevard pe sub castani, la masa de Crăciun, câteodată și la cumpărături. Este adevărata fază de laborator, când povestea încă nu este text format din cuvinte, ci film format din imagini. Am străbătut străzile Șcheilor scriind astfel. Am verificat cam pe unde ar fi putut veni junii cu berbecele acela pe care l-au repezit în Poarta Ecaterinei. Există în carte o scenă în care doi copii se întrec să aducă vestea că sosește Mihai Viteazul - care este concepută chiar la fața locului. Am cercetat strada După Ziduri, în căutarea unui loc potrivit pentru o faptă de-a lor pe care nu am să o dezvălui aici, dar are legătură cu intrarea junilor în cetatea ferecată. Știam că porțiunea aceea dintre cele două ziduri ale Brașovului era, pe atunci, folosită ca depozit de mai toate breslele. Așadar, dacă ne referim la scrisul în cap, atunci da, am scris mult și în Brașov. Am urcat până în turnul Casei Sfatului (atât cât este posibil astăzi, pentru că nu m-au lăsat până sus, unde stătea, în carte, Mitruț) ca să verific dacă se poate zări colțul vechii poticării. În roman, Mitruț - încă neacceptat în ceata junilor - se află la postul său din turn și își zărește prietenul care sprijină zidul poticăriei.
Secretele zidurilor cetății
- Pe Karl, fiul meșterului fierar (neamț).
- Așa e. Acum, în ceea ce privește informațiile surprinzătoare, de fiecare dată documentarea pentru un nou roman îmi aduce astfel de descoperiri. Nu este doar una singură. Nu știam, de exemplu, faptul că românilor din Șchei le era permis să intre în cetatea Brașovului doar la anumite ore și doar pentru a-și vinde marfa, plătind taxe la poartă. Nu știam că Biserica Sfântul Nicolae a fost susținută financiar de mulți voievozi de dincoace de munți, de-a lungul vremii. Nu știam istoria frumoasă și tristă a morii de hârtie, care a avut o perioadă de glorie în care asigura necesarul pentru multe cancelarii europene, mai înainte de a lua foc. Dar lucrul cel mai folositor pentru acțiunea romanului a fost acesta: faptul că cetatea avea două rânduri de ziduri, iar între ele breslașii depozitau tot felul de mărfuri și existau, așadar, uși și ușițe. Este tot o invitație la lectură, nici de data aceasta nu voi dezvălui mai mult.
- Da, fascinant acest amănunt, să nu-l divulgăm, e, până la urmă, una dintre cheile acțiunii romanului. Altă mirare: ai împletit în această faină „Coborâre în cetate” firul cronicii istorice (documentarea pare fără fisuri - greșesc?; ai avut, sper, acces la toate sursele și arhivele vizate) și al etnologiei culturale cu firul sigiliilor magice proprii românilor trăitori în Șchei, în Prund, în Stejăriș, în afara zidurilor cetății Brașovului, așadar. E memorabilă (pentru mine, cel puțin) rătăcirea Zadei în pădure, în căutarea și la întâlnirea cu Agripina, Constantina și Maria. Fascinante toate aceste semne, credințe și legende - de la buha țipătoare din creștetul fagilor, la unirea cerului din pământ cu cel de deasupra prin cumpăna unei fântâni, dualitatea Zadei (fericită și mândră de cei trei băieți ai ei, copleșită de durerea pierderii a trei fiice). În fine, mirarea: ce declanșează în Simona Antonescu fiorul scrisului, ce anume trezește scriitoarea din tine? Enigma unui fapt istoric, ori faptul istoric în sine?
- Pentru mine scrisul este în primul rând o muncă de o mare responsabilitate și o seriozitate aproape matematică, mai înainte de a fi un proces boem, poetic. Nu mă regăsesc în imaginea aceea a scriitorului căzut pe gânduri, melancolic sau furat de inspirație. Ceea ce mă pune în mișcare este mai degrabă o observație atentă a vieții din jur. Adesea, un gest văzut pe stradă la un trecător, ninsoarea de astăzi sau dinamica relațiilor de familie devin materia primă pentru o scenă de acum 400 de ani. Oamenii nu s-au schimbat în esența lor, iar eu folosesc realitatea imediată pentru a ancora trecutul într-o lume credibilă, cât mai apropiată de lumea pe care o cunoaște cititorul. În acest proces, enigma unui fapt istoric mă provoacă mult mai mult decât faptul documentat în sine. Faptele brute sunt doar scheletul, însă petele albe ale istoriei - acele zone unde cronicile tac sau sunt incomplete - reprezintă adevăratele puncte de plecare pentru un roman. Aceea este marea provocare. Acolo începe munca grea de reconstrucție și cea frumoasă de creație. Enigma, ceea ce nu se mai știe, ceea ce s-a pierdut sau poate nimeni nu a consemnat niciodată mă obligă să caut răspunsuri, să asamblez piese de puzzle și să umplu golul cu scene care să nu trădeze spiritul epocii.
De la spălatul rufelor până la rugăciune
- Provocator, într-adevăr.
- Pentru accesul la mentalitatea oamenilor de acum 400 ani, mi-a fost foarte utilă cartea Antoanetei Olteanu, Calendarele poporului român. Era important să aflu ce anume îi făcea pe acei oameni să tresară, ce superstiții le ghidau deciziile și cum se raportau la divinitate sau la natură, pentru ca personajele mele să gândească și să simtă autentic, conform vremurilor de atunci. Cartea Antoanetei Olteanu mi-a permis să pătrund în mintea unui om pentru care timpul nu era o cifră pe ceas și nici nu se măsura foarte exact, în minute cum o facem noi astăzi, ci era mai degrabă o succesiune de rânduieli, interdicții și sărbători care le dictau fiecare pas, de la spălatul rufelor până la rugăciune.
- Ai scris, iată, despre cetatea Brașovului (poate ar trebui să spunem câteva cuvinte și despre contextul istoric în care ai plasat romanul junilor) și-mi pare straniu că în urmă cu patru secole românii constituiau doar o populație tolerată care nici măcar nu avea dreptul să locuiască în interiorul zidurilor cetății. M-a surprins, când am citit în romanul tău, că sașii nu mergeau niciodată în Șchei, nu se amestecau cu românii (deși prietenia dintre Mitruș și Karl sugerează altceva). Astăzi, românii sunt (și) între ziduri, iar germanii - împrăștiați în patru zări. Acum, mirarea: ce crezi că i-a întărit pe români de-a lungul istoriei în așa măsură încât au reușit nu doar să supraviețuiască, ci să și prospere, în ciuda vitregiilor nu puține ale sorții?
- Rezistența populațiilor defavorizate în contexte ostile, în general, ține de o strategie de supraviețuire care a fost, de-a lungul vremii, intuitivă, instinctivă în mai toate cazurile. Când accesul politic, social, administrativ, economic și juridic este îngrădit, comunitatea se strânge de obicei în jurul unui nucleu care capătă valențe sacre: etnia, alături de religie. În veacurile despre care vorbim chiar erau adesea sinonime. Și atunci tot ceea ce putea păstra neștirbită ideea de român era sfânt: portul, ritualurile, obiceiurile, un anumit fel de buzdugan, anumite strigări la sărbători, mereu aceleași vreme de niște sute de ani. Populațiile tolerate rezistă pentru că își creează o lume paralelă, completă, unde nu se simt tolerați, ci își stăpânesc destinele. Biserica Sfântul Nicolae nu era doar un lăcaș de cult, ci o adevărată cetate de spirit. Acolo se păstra limba, se scriau actele și se formau elitele. Pe de altă parte, exista o dependență economică inversă cu cetatea, să-i zicem „puterea morarului”. O populație tolerată supraviețuiește dacă devine indispensabilă. Sașii aveau zidurile și legile, dar șcheienii aveau apa, morile și caravanele pentru drumuri lungi. Faptul că Șcheii Brașovului erau plini de mori nu este o întâmplare. Întâmplări sunt poate numai multele pâraie care veneau din munte, dar oamenii au pus pe ele mori și măcinau grânele sașilor. În cetate nu poți să pui mori, pentru că locul este deja întins ca în palmă și apa nu mai are cădere. Dacă populația defavorizată stăpânește o resursă (măcinatul grânelor, cărăușia pe rute lungi și grele), atunci cei favorizați sunt obligați să o „tolereze” activ. Rezistența vine și din această utilitate practică, pe care șcheienii au știut să o valorifice: nu poți distruge ceea ce te hrănește.
Victoria tăcută a românilor
- Mda.
- Acestea cred că sunt lucrurile care i-au întărit pe români în coasta cetății: o răbdare înțeleaptă, de apă căreia îi pui în cale stânci, și ea totuși reușește cumva să-și găsească drumul și să treacă dincolo; au învățat să fie indispensabili economic cetății, păstrându-și în același timp identitatea și tradițiile; biserica, școala și breslele lor au funcționat ca o cetate invizibilă, mult mai greu de dărâmat decât zidurile de piatră ale sașilor. A fost victoria tăcută a celor care, refuzați de istoria oficială, și-au construit propria istorie în afara zidurilor.
- În ceea ce privește contextul istoric în care este plasat romanul junilor...
- Contextul istoric este direct legat de prezența lui Mihai Viteazul în Transilvania. La sfârșitul secolului al XVI-lea, Papa Clement a declanșat un război - numit mai apoi Războiul cel Lung - prin chemarea la luptă a tuturor principilor creștini ai Europei, ca să oprească expansiunea Imperiului Otoman. A creat Liga Sfântă la care, printre mulți alții, a răspuns și Mihai Viteazul. Inițial, toate cele trei țări române au intrat în această alianță creată de Papa Clement, chiar dacă Țara Românească și Moldova erau ortodoxe. Exista un dușman comun - Imperiul Otoman. Pe parcursul anilor de război, Mihai Viteazul s-a remarcat pe diferite câmpuri de luptă, astfel încât i se dusese vestea în Europa că este de neînvins. Lucrurile s-au agravat însă în anul 1599, când a fost forțată o schimbare de principi pentru tronul Transilvaniei, și la putere a ajuns un principe care favoriza tabăra adversă. Habsburgii au apelat în acest punct la Mihai Viteazul, ca să readucă principatul înapoi, în alianța inițială - Liga Sfântă. Aici începe Coborârea în cetate. Acesta este momentul în care Mihai Viteazul traversează munții pe la Tabla Buții și intră în Transilvania. Principele trădător este alungat de pe tron, iar voievodul român intră triumfal în Alba Iulia. Brașovul i-a deschis porțile, iar românii l-au primit ca pe un eliberator. Aici are loc - în istorie și în roman - momentul în care voievodul îi cunoaște pe juni în Șchei și le înmânează steagul său de luptă.
Prima coborâre în cetate
- Bunăvoința și loialitatea sașilor față de domnul român n-au durat însă prea mult.
- În timp ce Mihai Viteazul se afla în Transilvania, o altă schimbare forțată a voievozilor pe tron are loc în Moldova, care trece, pentru scurt timp, în tabăra adversă. Ca să o readucă în Liga Sfântă, el intră de data aceasta în Moldova. La întoarcere însă, situația în Transilvania se schimbase complet. Găsește Brașovul și alte cetăți cu porțile închise, generalul Basta dorea să fie numit guvernator al Transilvaniei, Habsburgii visau să readucă în zonă catolicismul, iar conducătorii cetăților săsești țineau cu dinții de reforma lor. Toată lumea se lupta cu toată lumea. Aici are loc celebrul episod în care junii încearcă să spargă poarta cetății și să predea Brașovul în mâinile lui Mihai Viteazul. Este prima scenă din carte pe care am văzut-o cu ochii minții, când Laurențiu-Ciprian Tudor îmi povestea despre ceremonialul din prezent al junilor.
- Tu când ai coborât prima oară în cetate, Simona Antonescu? Mai ții minte când ai vizitat prima oară Brașovul? Erai o copilă, erai adolescentă, poate îndrăgostită, ori ai mers în vreo excursie cu clasa sau familia? Ce amintire dragă din trecutul tău poartă pecetea Brașovului?
- Nu știu dacă o să mi-o amintesc chiar pe prima. În anotimpurile calde plecam adesea duminica la munte, toată familia. Brașovul copilăriei mele este format dintr-un amestec de frânturi de amintiri. Miroase a înghețată topită în Piața Sfatului și a piatră udă după o ploaie de vară. Se aude apa din fântâna arteziană și aripile zecilor de porumbei speriați de vreun copil, care apoi își luau zborul, toți deodată. Țin minte cât de mică mă simțeam lângă Biserica Neagră și cum încercam să număr ferestrele caselor vechi. Nimic nu m-a pregătit însă pentru prima intrare în Biserica Neagră. Veneam de afară, de la lumină puternică și de la gălăgia Pieței Sfatului care era plină. Dintr-odată nu s-a mai auzit nimic și, pentru o clipă, nici nu s-a mai văzut nimic. A fost o senzație ca și cum aș fi căzut într-o fântână. Probabil că așa te simți când plonjezi în alt timp. Tăcerea aceea grea, coloanele înalte și arcadele gotice m-au cumințit pe loc. Era o măreție care mă speria și mă fascina în același timp. Este sentimentul pe care încă îl am și astăzi în preajma locurilor încărcate de istorie: o senzație că nu chiar totul este mort și dispărut, că ceva încă respiră prin colțuri și este adevăratul stăpân, așa că uită-te repede, ia aminte, mulțumește și pleacă, nu mai deranja.
Secretul din ziduri
- Unui împătimit cititor al Coborârii în cetate ce i-ai recomanda să viziteze întâi și întâi odată descălecat în Brașov?
- Pentru cineva care a citit cartea și dorește să simtă pulsul acelei epoci, recomandarea mea este fermă: să se îndrepte, înainte de orice, către strada După Ziduri. Este un loc încărcat de un magnetism aparte, o fâșie de pământ cuprinsă între stânca muntelui și zidul de apărare al vechii cetăți, unde timpul a încremenit la umbra turnurilor. Dincolo de frumusețea peisajului, acest spațiu păstrează un secret pe care numai ei, cei care au citit cartea, îl cunosc. Apoi s-ar putea întoarce ca să treacă pe sub Poarta Ecaterinei, ar putea privi în sus, spre barbacanele unde stăteau odinioară străjerii, și spre Șchei, unde se opriseră junii cu berbecele pregătit. După care ar putea merge în Piața Sfatului, din fața Librăriei Humanitas ar putea-o lua spre Biserica Neagră, dar cu pași mici, pentru că imediat în spatele librăriei se află și astăzi o clădire unde pe vremuri era poticăria, farmacia. De la colțul acestei clădiri ar putea privi înapoi, spre turnul Casei Sfatului, ca să verifice dacă nu cumva îl zăresc acolo pe Mitruț, paznicul de zi.
Cărțile de pe noptieră
- Ce romantic! Dar de ajuns despre Brașov, ce-i mult, strică! Ce proiecte editoriale ai, Simona Antonescu? Lucrezi la o nouă poveste? Ai mai pregătit vreo carte pentru copii?
- Este încă foarte devreme să vorbim despre o altă carte. Am nevoie de o perioadă de convalescență, să-i spunem așa, un timp în care să-mi scot încet sufletul din povestea junilor, să mă desprind de lumea aceea. Încă nu am ieșit cu totul din universul acestui roman. Vor mai apărea însă volume noi din seria Istoria povestită copiilor - urmează „Mircea cel Bătrân și Școala Scutierilor”.
- Ce carte/cărți ai în această zi pe noptieră?
- Sunt două într-adevăr, am acest obicei de a citi în paralel, nu știu dacă e semn bun sau rău, dar îl mărturisesc. Citesc acum Visul jaguarului, de Miguel Bonnefoy, și Meserii nerecomandate femeilor, de Gabriela Adameșteanu. Sunt și din registre total diferite, așa că lectura lor în paralel îmi oferă un fel de echilibru: când simt nevoia de rigoarea și precizia Gabrielei Adameșteanu, când mă las purtată de forța sălbatică și poetică a lui Bonnefoy.
- Două cărți cu care m-am delectat și eu la finalul lui 2025. Inspirate alegeri! Gata, am epuizat mirările. Mulțumesc. Minte-brici la scris! Sper să ne vedem într-o zi în Piața Sfatului, la o cafea și un covrig.
- Mulțumesc pentru întrebări și pentru lectura atât de atentă a cărții!
Despre Simona Antonescu
Simona Antonescu s-a născut la Galați în 1969. A debutat în 2015 cu romanul Fotograful Curții Regale, câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească/Polirom și al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România și finalist la Festival du Premier Roman de Chambéry. A mai publicat romanele Darul lui Serafim (2016, 2020), Hanul lui Manuc (2017, 2018), Ultima cruciadă (2019), distins cu Premiul Cartea Anului 2019 de Filiala Brașov a USR, În umbra ei (2021, 2024) și Chiajna din Casa Mușatinilor (2023), care a obținut numeroase premii, printre care Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași în 2024, Premiul Radio România Cultural, categoria Proză, Premiul Cartea Anului 2024 acordat de Filiala Brașov a USR. În prezent, publică la Editura Polirom seria „Istoria povestită copiilor”, care a ajuns la al patrulea volum.
280 de pagini cuprinde romanul Coborârea în cetate, cartea care a prilejuit interviul cu Simona Antonescu
„Pentru mine scrisul este în primul rând o muncă de o mare responsabilitate și o seriozitate aproape matematică, mai înainte de a fi un proces boem, poetic”, Simona Antonescu
„Faptele brute sunt doar scheletul, însă petele albe ale istoriei - acele zone unde cronicile tac sau sunt incomplete - reprezintă adevăratele puncte de plecare pentru un roman”, Simona Antonescu
„Tot ceea ce putea păstra neștirbită ideea de român era sfânt: portul, ritualurile, obiceiurile, un anumit fel de buzdugan, anumite strigări la sărbători, mereu aceleași vreme de niște sute de ani”, Simona Antonescu
„Populațiile tolerate rezistă pentru că își creează o lume paralelă, completă, unde nu se simt tolerați, ci își stăpânesc destinele”, Simona Antonescu
„Biserica Sfântul Nicolae nu era doar un lăcaș de cult, ci o adevărată cetate de spirit. Acolo se păstra limba, se scriau actele și se formau elitele”, Simona Antonescu
„Pentru cineva care a citit cartea și dorește să simtă pulsul acelei epoci, recomandarea mea este fermă: să se îndrepte, înainte de orice, către strada După Ziduri. Este un loc încărcat de un magnetism aparte”, Simona Antonescu
Citește pe Antena3.ro
