Este un eveniment care angrenează comunitatea și se poate întâlni la Comănești, în apropiere de Bacău, la Dărmănești, Asău, Dofteana și din satele din împrejurimi, de pe Valea Trotușului. În localitățile Larga și Cucuieți se îmbină cu Mascații. Jocul Ursului era specific ajunului Anului nou, dar s-a extins pe o perioadă mai lungă, legând Crăciunul de trecerea în noul an, pentru că s-a făcut legătura între ceata de urători care practică jocul și celelalte obiceiuri ale colindatului, dedicate vestirii Nașterii Domnului Iisus.
Urătorii sunt deghizați în urși sau interpretează roluri de ursari, fluierari și toboșari, imitând trupele de ursari care umblau cu animalele în lanțuri și le forțau să danseze, uneori pe jar. Trupele de urși și ursari se pot combina cu Mascații sau cu Irozii, în unele zone. Originea jocului este asociată de unii cercetători cu trupele de ursari nomazi din perioada medievală, iar locul din care provine jocul pare a fi Rusia, unde puii de urs au fost capturați, timp de secole, pentru a fi folosiți ca urși dansatori care însoțeau muzicienii de tavernă (skomorokhi). Urșii dansatori au fost răspândiți în toată Europa, din Evul Mediu până în secolul al XIX-lea.
Modul în care a evoluat Jocul Urșilor în perioada sărbătorilor de Crăciun și de Anul nou arată o îmbinare între acest obicei și Jocul Caprei, în unele comunități combinându-se cu Urătorii și cu Mascații. Jocul Caprei are origini românești mult mai vechi, fiind specific în unele regiuni pentru Anul Nou și zilei de Sfântul Vasile, iar în altele sunt specifice Ajunului Crăciunului și primei zile de Crăciun. Dansul cu animale vii a fost interzis în comunism, dar obiceiul s-a păstrat, modificându-se: ursul a fost înlocuit cu un costum făcut dintr-o blană de animal, pe care o îmbracă cei care își însușesc rolul acestuia.
În Bucovina, în această perioadă, Jocul Ursului se combină cu alte obiceiuri, precum Capra, Monegeasca, Căiuții, Dama, Jidăucuța, Căldărăreasca, Jocul flăcăilor, Urătura și Țănțăroiul. În perioada contemporană, multe dintre aceste obiceiuri au început să se practice imediat după Ignat (21 decembrie), pentru a câștiga timp și a prelungi perioada de colindat.
În unele sate din zona de deal a Văii Trotușului, masca de urs este făcută din piei de vițel și de oaie. De la o zonă la alta, obiceiul este contaminat cu alte tradiții specifice perioadei sărbătorilor de iarnă, mai ales cele care au legătură cu ideea de confruntare a cetelor de colindători: „încontrarea cetelor” sau „ceata cetelor”. În acest punct nodal al tradițiilor s-a produs un amestec între colindatul din ajunul Crăciunului și Jocul Ursului.
Cetele nu primesc fete sau femei
Întrecerea cetelor de colindători e specifică și Țării Făgărașului. Toate aceste obiceiuri au devenit creștinești, deși originile lor sunt în perioada precreștină, fiind adaptate permanent. Cetele de flăcăi se strâng încă de la Sfântul Nicolae, pentru a se pregăti de colindat în ajunul Crăciunului, din casă-n casă, în special la cei care au fete de măritat. Încă sunt zeci de astfel de cete în Țara Făgărașului, Brașov, Mărgineni și în alte localități din centrul României.
Este spectaculos Jocul urșilor din localitățile Dărmănești, Asău, Dofteana și din satele de pe Valea Trotușului, pentru că a evoluat de la un simplu obicei la un spectacol complex, care implică mai multe comunități și se desfășoară pe durata mai multor zile, consecutiv. Spectacolul de la Dărmănești a devenit loc de pelerinaj pentru oameni din alte județe ale țării. Jocul de la Dărmănești era deja mediatizat încă din perioada comunistă, din anii ’70, iar unii cercetători îl consideră foarte vechi, avându-și originile în Neolitic.
Organizarea cetelor care participă la Jocul Ursului se organizează în funcție de satul din care provin flăcăii și în funcție de vârsta participanților. Rolul ursului mic va fi interpretat de copii, cel al ursului mijlociu, de adolescenți, iar urșii mari sunt interpretați bărbații între 18 și 30 de ani. Ordinea este până la urmă instituită de Irozi, iar la finalul jocului ritualic se prind în horă Urșii, Măștile, Toboșarii, Irozii și celelalte personaje.
Focul, bâta, bățul și nuiaua care purifică
Apar și alte elemente specifice ritualurilor de alungare a spiritelor rele, precum bățul sau bâta. Tot prin contaminare, Jocul Urșilor se împletește și cu bătăile rituale dintre cete, iar obiceiul are elemente comune cu dansurile călușarilor, care s-au păstrat în Oltenia și care conțin un ritual șamanic de alungare a bolilor, de vindecare și de aducere a prosperității în comunitate.
Și în Banat, în localităţile de pe Valea Almăjului, în Ajunul Crăciunului, cetele de colindători folosesc un băţ din lemn de alun încrustat în coajă sau afumat la lumânare, care e lovit de podeaua casei pentru a alunga duhurile rele. În folclorul românesc, alunul este naşul, cu el se alungă şerpii și norii. Este folosit în ritualuri pentru a alunga spiritele rele și a aduce prosperitate. Și aici bătrânii aruncă în faţa colindătorilor boabe de grâu şi de porumb, pe care apoi le amestecă în sămânţa pe care o vor pune în brazdă, recolta va fi bună în anul care vine.
Alt element specific ritualurilor de alungare a răului este focul. În Ajunul Crăciunului, sârbii din Banat fac focul pentru a arde „badnajak-ul”, un trunchi de stejar tânăr care este aprins în noaptea de Crăciun în curtea casei. Se crede că scânteile de la acest foc aduc bunăstare în gospodărie. Ritualul are multe similitudini cu Focul lui Sâmedru, din Țara Muscelului, care simbolizează începutul trecerii de la vară spre iarnă și pregătirea pământului pentru următorul an agricol, încă de la Sfântul Dumitru. Astfel de focuri ritualice se fac în Dobrogea, la miezul nopții, la trecerea în noul an, pentru a alunga răul din gospodărie și din comunitate.
Focul este elementul purificator care se regăsește și în ritualurile din Ajunul Crăciunului ale Olteniei. În unele sate se practică „scormonitul în foc”, un obicei care presupune adunarea tuturor membrilor familiei în jurul focului, unde fiecare ia o nuia și alungă spiritele rele cu ea, deasupra focului, rostind o incantație devenită colind: „Bună dimineaţa lui Ajun/Că-i mai bună a lui Crăciun/Într-un ceas bun/Oile lânoase/Vacile lăptoase/Caii încurători/Oamenii sănătoşi/Să se facă bucatele, porumbul, grâul”. Este un tip de ritual specific șamanismului autohton, care apare consemnat în mai multe studii de Antropologie culturală, Etnologie și Folclor, și care era înfăptuit de Stăpânul animalelor.
Alte ritualuri precreștine șamanice
Animalele sălbatice au un rol important, purificator, în Apuseni, în ultima duminică dinaintea Crăciunului. „Crăciunul fiarelor” sau „Noaptea lupilor” sunt ritualuri precreștine preluate în creștinism, dar care și-au păstrat o parte din caracterul șamanic. În zorii de Ajun, un flăcău „neînceput” este trimis la marginea satului, într-un loc unde, cu o seară înainte, fetele atârnă într-un copac măşti care reprezintă duhurile pădurii. Flăcăul trebuie să aleagă o mască și astfel devine „vârva” satului, întruchipând lupul, care e considerat ocrotitorul pădurii şi al vânatului. Băiatul este însoțit apoi de ceata de colindători și porneşte spre sat, la urat. În calea cetei nu trebuie să iasă nicio fată sau femeie, pentru că altfel va fi bântuită de lupi tot anul. Doar bărbaţii pot să-i primească în curte pe colindători, unde le dau friptură și băutură. Tradiția spune că în aceeași seară, flăcăii mergeau la huda lupului, o peşteră adâncă, unde aruncau un purcel sau un berbec, jertfă oferită animalelor sălbatice.
În zona Văii Jiului întâlnim „Piţărăii”, un obicei ce pare a veni din vremea dacilor și care are ca semnificație tot sacrificiul adus unei divinităţii a naturii (eventual, Bendis, echivalentul zeițelor Diana/Artemis), ca mulţumire pentru rodnicia holdelor şi a pomilor. Și la acest ritual participă doar flăcăii, copii sau adolescenţi, organizaţi în cete. Ei se adună în noaptea dinaintea Ajunului, împodobesc steaguri cu clopoţei, năframe multicolore, ciucuri şi coroniţe de flori pe care le agaţă de prăjini de câţiva metri lungime, apoi alaiul porneşte la colindat. Și acest obicei are multe elemente comune cu Jocul Călușarilor din Oltenia.
Similitudini cu Jocul Călușarilor
La sud de Valea Jiului, în satele oltenești, în Ajun se merge cu Steaua, în cete de câte patru flăcăi, fiecare îndeplinind un rol. Și în acest ritual mult simplificat față de celelalte există un element specific șamanismului, pentru alungarea spiritelor rele: un ciomag, ținut de unul dintre membrii cetei. În ziua de Crăciun, femeile pleacă la cimitir, dimineața, pentru un vechi obicei din cultul morților, ca abia apoi să meargă acasă pentru a scoate colacii de la copt. Acești colaci sunt apoi împărțiți, cu un ou şi o lumânare.
În Dobrogea s-au păstrat mult timp colinde și ritualuri precreștine, aici fiind găsite de cercetători variante foarte vechi ale colindatului din aceeași perioadă a anului, precum „Dulful de mare”, asimilate de creștinism. Regăsim „Struţul”, un obicei care e similar cu „Capra”, însă în zilele noastre au pătruns și aici toate celelalte obiceiuri din restul României. Și în satele dobrogene se strâng cetele de flăcăi încă de la Sfântul Nicolae, pentru a se pregăti de colindat în Ajun. În unele sate din zona Munţilor Măcinului, există „Oleleul” în cetele de feciori, personajul care în timpul colindatului intră primul în gospodărie, înconjoară ceata de colindători de trei ori, apoi o veghează. Este echivalentul vătafului și al șamanului care alungă spiritele rele și pe care îl regăsim în Jocul Călușarilor din Oltenia. În zona Măcinului, Oleleul e îmbrăcat în cojoc din piele de oaie şi poartă un buzdugan şi o sabie din lemn, în locul bățului sau al bâtei din celelalte ritualuri similare.
Tot în Dobrogea există „Moşoii”, similari cu Mascații din zona Moldovei, având același rol purificator, de alungare a duhurilor rele. Se mai întâlnește acest obicei străvechi, tot precreștin, la Luncaviţa, în nordul județului Tulcea.