Mă terifiază gândul că el ar putea păţi vreodată ceva. Şi îi explic în fiecare dimineaţă să nu fie conflictual, să nu răspundă la provocări şi mai ales să încuie uşa la toaletă, ca să nu intre nimeni peste el. În fiecare dimineaţă îmi spune „Mama! Nu ţi-am zis că nu avem zăvor la toaletă? O ţin cu piciorul”. Mi se strânge sufletul, îmi fac cruce în capul meu şi îl duc la şcoală. N-ar trebui să fie aşa. Pentru nimeni! Am înţeles în atâţia ani că oamenii răi sunt printre noi. Răul nu alege. Însă noi alegem cum vrem să fim. Unii au ales, iar răul poate fi un om de pe stradă, un borfaş care-ţi sparge casa, poate fi un profesor care te atinge nepotrivit, un paznic din faţa şcolii, care ar trebui să fie garanţia unei siguranţe, un coleg de şcoală, mai mic sau mai mare, colegul tău de bancă, posesor de informaţii pentru adulţi, doamna de la magazin, un poliţist care te înghesuie în lift... Oricine!
Iar ei, cei mici, ar trebui, în primul rând, să plece de acasă cu mintea curată, să-şi păstreze inima şi sufletul de copii până dispare Zâna Măseluţă. Dar nu-i aşa! Acum ceva ani, am realizat o campanie despre copiii abuzaţi sexual. Nu a interesat pe nimeni! Copiii nu votează! Copiii nu aleg! Copiii nu contează! Nici măcar nu a făcut audienţă. Pentru că aşa suntem noi construiţi ca oameni. Mutăm canalul când dăm peste o poveste tristă şi scârboasă pur şi simplu. Am difuzat-o pentru că mi-am zis că, dacă după 4 luni de muncă şi măcinări, reuşeşc să determin măcar o mămică să fie mai atentă la copilul ei, la schimbările de comportament venite dintr-un viol, campania mea şi-a atins scopul. Am vrut să mai fac una. Am trimis iar solicitări, dar regulile şi mai stricte ale CNA, dar şi reticenţa factorilor de decizie m-au determinat să o abandonez. A rămas doar o idee şi un interviu cu o doamnă procuroare, pe care sper să-l pot difuza undeva, cândva.
„La şcoala copilului meu e un violator!”
Şi, într-o seară, primesc un telefon. Un amic, pe care nu-l mai văzusem de 15 ani, mă suna să-mi relateze că la şcoala copilului lui e un violator. Mi s-a părut de necrezut. În buricul târgului, la doi paşi de Guvernul României. Părea ireal. Omul îmi trimite şi dovezi. Primesc pe telefon un vraf de documente şi redirecţionate mai multe mesaje. Erau de la o mămică. Termină de trimis mesajele. Nu citesc toate documentele şi mă sună iar. Mă întreabă îngrozit dacă vreau să-mi trimită o fotografie cu băieţelul violat. Îi spun că nu. Nu vreau să văd nimic şi îi recomand nici să nu primească aşa ceva.
Încheiem discuţia şi, peste câteva ore, în linişte, citesc documentele. Lucrurile erau clare: un băieţel cu grave probeleme de sănătate fusese violat de un altul în toaleta şcolii. Aşa scria în hârtii. Victima - 8 ani. Agresorul - 11 ani. Nu o spun eu, au scris procurorii care au clasat dosarul, pentru că minorii până la împlinirea vârstei de 14 ani nu pot fi pedepsiţi penal.
Şi citesc în continuare. Aceeaşi victimă, un an şi ceva mai târziu, îi povesteşte mamei că a fost violat din nou. În aceeaşi şcoală. Doar că, de data asta, violatorul e altul. Victima nu l-a recunoscut. Mi se strânge stomacul şi adorm cu greu. În mintea mea de adult e doar închipuirea unui copil de 11 ani care îngrămădeşte în baie un copil 8 ani. Mai departe nu pot să scriu. În documente, în referatul de clasare, scria şi cum a aflat mama victimei. Nici asta nu pot să scriu. Sunt detalii explicite, doar pentru oamenii mari. Şi mă întrebam ce trebuie să se fi întâmplat cu copilaşul de 11 ani ca să facă aşa ceva. De ce să faci asta la 11 ani? S-a născut aşa? A văzut? A păţit? Cum să facă un copil aşa ceva? Adorm cu greu şi cu gândul că dimineaţă trebuie s-o sun pe mama victimei.
1 Martie la Şcoala „Nicolae Titulescu”
A doua zi, într-o vineri, la 8.30, vorbesc cu mama băiețelului. Îmi spune povestea scrisă în hârtii şi stabilesc o întâlnire pentru interviu. Vorbesc în redacţie şi cer echipă de filmare ca să merg la Şcoala „Nicolae Titulescu”, căci acolo spune mama copilului că s-a întâmplat. Aveam nevoie şi de date de la Poliţie şi de la DGASPC. La ora 10 primesc echipă şi mă duc glonţ la şcoală.
Era 1 Martie. Intru cu operatorul în clădire pe uşa profesorilor. Nu era nimeni la intrare. În hol, dăm peste o doamnă blondă care ne interceptează. Îi spun că o caut pe doamna directoare şi ne conduce în biroul dumneaei.
Directoarea ne primeşte. Stătea pe scaun, cu ochelarii de vedere şi butona un telefon. Mă prezint şi îi spun că aş vrea să avem o discuţie. Doamna zâmbeşte uşor în colţul gurii, îşi trage ochelarii uşor spre vârful nasului şi ne priveşte pe deasupra lor. Mă întreabă cu ce subiect o căutăm şi în acelaşi timp ne precizează că ar trebui să ieşim, pentru că nu avem voie în şcoală. Doamna intuise subiectul cu care o căutam, iar eu intuisem de ce ne pofteşte afară: ca să încuie uşa şi să ne lase afară, fără nicio explicaţie. Mi s-a părut bizar, mai ales că nu pornisem la drum ca să pun la zid pe cineva. Căutam doar o reacţie din partea conducerii şcolii, pentru că aşa ne relatase mama victimei că, acolo, în şcoală se întâmplase. De două ori. Şi-mi era clar că dacă aşa a fost, nu e singura şcoală. Auzisem de cazuri similare, de situaţii de violenţă extremă în şcoli. Îmi era clar şi îmi e şi acum că, aşa cum nu pot poliţiştii să păzească fizic fiecare cetăţean în parte în societate, nici cadrele didactice n-au cum să-i supravegheze şi în baie pe copii. Cumva, avem aşteptări de la profesori, învăţători, în ceea ce priveşte şi integritatea fizică a copiilor în şcoli, dar pe de altă parte, ar trebui să ne gândim că minorii agresori ajung în şcoli de la noi de acasă. Aşa că n-am păşit în şcoală cu gândul de-a extermina pe cineva. Voiam doar o explicaţie.
După ce am ieşit din biroul directoarei, asigurată fiind că şi dumneaei va ieşi în acelaşi timp cu noi afară, am constatat, la uşa cabinetului, că nu se întâmplă asta. Am rămas în holul şcolii şi eu, şi operatorul, spunându-i că o aşteptăm să ieşim împreună. Am filmat tot, cu camera la picior, pentru siguranţa noastră. Ştiam că dacă cineva are ceva de ascuns, va face ceva nepotrivit şi că există şi posibilitatea să fim bruscaţi. Tocmai din acest motiv, am ales să filmăm toată vizita în şcoală.
Doamna directoare fuge
M-am mutat de pe un picior pe altul cam 15 minute. Doamna directoare s-a încuiat în birou, doamna blondă care ne întâmpinase dădea de zor mesaje pe telefon, iar pe aceeaşi uşă pe care intrasem şi noi veneau mămici, tătici, oameni, cu cadouaşe, mărţişoare.
După un sfert de oră, directoarea iese în fugă din birou şi aleargă în sus pe scări. În acel moment, mi-a fost clar că invitaţia în exteriorul şcolii fusese o capcană pentru a scăpa de noi şi că ea nu va mai coborî.
În câteva secunde, de sus, de pe scări, coboară cu viteză un domn îmbrăcat în uniformă, ce părea a fi o uniformă a unei firme de pază. Domnul ne-a poftit afară, invocând mereu că nu avem voie, „potrivit legii”, să ne aflăm în şcoală. Nu ne-am îmbrâncit, nu am ţipat, nu am făcut scandal nicio secundă. I-am spus mereu că dacă ne arată legea ieşim. Apoi, ne-a ameninţat că va suna la 112 să cheme poliţia. L-am rugat frumos să o facă, pentru că ştiam că nu am făcut niciun abuz. Aveam inclusiv telefoanele pe silent, ca să nu deranjăm vreo oră. Vreo 5 minute s-a străduit domnul voluminos să ne convingă să părăsim incinta. N-a reuşit. Şi, sub atenta dumnealui supraveghere, am rămas în hol.
Undeva sus, atârnat de tavan, cum te uitai la scările pe care evadase directoarea, se vedea un ceas. Era deja ora 11.00. Sub ceas era pus un tablou pictat cu Nicolae Titulescu. O doamnă de la curăţenie, cu un alt domn, se căzneau să urce o canapea mare pe scări în sus. Totul sub atenta privire a doamnei blonde. Cum deja mă dureau picioarele, m-am aşezat pe un fotoliu în acelaşi hol, lângă un ficus. Şi colegul meu mi s-a alăturat. Am stat vreo oră, timp în care tot au mai intrat părinţi cu mici atenţii, dar şi cadre didactice de la schimbul doi. Undeva în stânga scării, lângă nişte vestiare, se făcuse deja o clacă. Erau câteva doamne guralive şi intrigate de prezenţa noastră. Am auzit-o pe una dintre ele cum zicea în gura mare că am intrat cu forţa. Acu, cine mi se putea opune? Nu era nimeni la uşă şi pătrunsesem la fel ca toţi cei care veniseră cu mărţişoare. Că nu am mai vrut să ieşim, asta da. Pentru că ni se promisese o discuţie, o reacţie, un dialog, o declaraţie.
După vreo oră în care am auzit toate urările de început de primăvară, de pe aceeaşi uşă a intrat transpirată o doamnă cu ochii albaştri, plină de năduf şi care s-a prezentat a fi directoarea adjunctă. Mă întreabă în mijlocul holului, de faţă cu toată lumea, pentru ce anume sunt în vizită. Îi spun că n-aş vrea să discutăm aşa cu public, pentru că e un subiect delicat ce merită discreţie. Doamna insistă, dar nu mă las şi o înduplec să descuie biroul. Intrăm, şi eu, şi colegul. Ne aşezăm şi ne întreabă înainte de a începe filmarea pentru ce am venit. Îi spun, iar doamna cumva ştia, pentru că nu a fost deloc surprinsă. Lucrurile păreau să se sfârşească. Era o treabă simplă. Mama copilului acuză ceva, conducerea şcolii se apără spunând că... anchetatorii investighează cazul, DGASPC spune că... Cam asta era ştirea. Simplu.
Doar că, în timp ce ne pregăteam de interviu, şi mă gândeam că aşa ar fi putut şi directoarea să facă, nu să o ia la fugă pe scări, în biroul mic intră o doamnă cu părul prins. Sub pretextul de a-i oferi directoarei adjuncte un mărţişor, doamna ce tocmai intrase se bagă în discuţie. Adjuncta o prezintă şi spune că e doamna X şi ne spune că e reprezentanta CEAC (Comisia pentru Evaluarea și Asigurarea Calității Educației). N-am dat importanţă. Nu mă interesa doamna. Voiam să fac interviul şi să ajung la redacţie. Dar doamna insistă să rămână şi începe balamucul. Redau aici tot dialogul cu doamna respectivă, al cărei nume aleg să nu-l fac public:
Directoarea adjunctă: - E vorba de violul cu .... de acum doi ani.
Doamnă: - Deja mă apucă nebunia! Voi chiar n-aveţi ce face? Chiar n-aveţi ce face? Veniţi aşa la fiecare zvon şi aruncătură de vorbă pe net de toţi nebunii?
Reporter: - Dumneavoastră aveţi copii acasă?
Doamnă: - Nu! Nu-i vorba de asta!
Reporter: - Nu ţipaţi la mine! Nu ţipaţi la mine! Eu nu am ţipat la dumneavoastră!
Doamnă: - Nu ţip! Dar mă enervează chestia asta, pentru că nu se mai termină! Ştiţi de când? De anul trecut tot aşa o ţinem.
Reporter: - Vă mai întreb odată: aveţi copil acasă?
Doamnă: - Nu! N-am copil acasă.
Reporter: - Eu am un băieţel acasă, care are 10 ani.
Doamnă: - Aşa...
Reporter: - Dimineaţă, când am plecat la şcoală, i-am spus să aibă grijă, să încuie uşa la toaletă când merge să facă pipi.
Doamnă: - Foarte rău!
Reporter: - Foarte rău?
Doamnă: - Foarte rău! Ştiţi de ce? Pentru că le induceţi... Sunt şi psiholog... din păcate. Şi nu m-ascultă părinţii, că sunt destul de bătrână, ca să am o grămadă de experienţă. Părinţii ar trebui să nu le inducă, fără voie, ideea că în şcoală nu sunt în siguranţă. Pentru că nu-i adevărat. Dacă dumneavoastră le induceţi ideea asta, închide bine uşa să nu ţi se întâmple ceva, ei vin cu teamă la şcoală.
Reporter: - Şi eu ce-ar trebui să-i spun?
Doamnă: - Nu! Nu-i nimic!
Reporter: - Dumneavoastră ştiţi despre cazul băieţelului?
Doamnă: - Normal că ştiu! Şi o ştiu şi pe nebuna de mamă!
Reporter: - Şi de ce spuneţi că nu e nimic adevărat?
Doamnă: - Păi nu este adevărat!
Reporter: - De unde ştiţi dumneavoastră?
Doamnă: - Pentru că am văzut declaraţiile de la Poliţie.
Reporter: - Ok. Despre care declaraţii vorbim?
Doamnă: - Declaraţia mamei!
Reporter: - Nu mai ţipaţi la mine! Despre care declaraţie? Despre care faptă vorbim? Despre cea din 2022 sau despre cea din 2023? Despre ce vorbim aici?
Doamnă: - Ambele! În 2023 nu avem niciun caz! S-au uitat pe camere. Nu s-a văzut nimic!
Va urma...