În această zi, din 2013, la iniţiativa comunităţii online La Blouse Roumaine, dedicată promovării iei româneşti, se sărbătoreşte şi Ziua Universală a Iei, marcată de comunităţile româneşti din toată lumea. Femeile în special poartă în această zi o ie.
“După decenii în care doar o mână de păstrători de tradiție și cultură din România a mai ținut cu greu vie istoria portului popular, dorul de ie a renăscut. Și mă întreb așadar, de ce acum? Ce este ia? Ce reprezintă ea pentru noi?
Iile au o istorie veche de pe când tot ce folosea omul venea direct din natură și tot acolo se reîntorcea, transformându-se. Așadar iile au dispărut primele când vremea și-a pus amprenta, nu ca alte artefacte, topoare, și vase, ce încă ne mai dezvăluie cunoaștere milenară.
Norocoasele mai găsesc însă câte o ie uitată în lada de zestre a bunicii, ie atinsă cu acul poate de străbunica, sau chiar de stră-străbunica.
De unde își luau străbunele frumoasele modele ce îmbogățesc iile?
Modelele iilor sunt coduri ancestrale, dezvăluite cusatoreselor în momentele de liniște meditativă, când afară bătea viscolul iar ele, acolo lângă prispă, se simțeau una cu ața, acul și pânza. Semnele de pe ii sunt cântece încifrate în punct de cruciuliță. Modelele se formau pe pânză nu pentru că cusătoreasă dorea să producă, să facă, ci pentru că aceasta își dădea voie să fie acel model, acea curgere. Cusătoreasă intra în acea stare de conectare cu natura și cu inconștientul colectiv al neamului, traducând în simboluri noi, sau existente de când veacurile, arhetipuri, șoapte uitate, înțelepciune și pilde, care puse pe pânză să readucă în conștiință semenilor ciclurile naturii, dar și istoria și realizările spirituale ale străbunilor lor. Înșiruirile de cruciulițe deveneau astfel vocea strămoșilor cifrată în succesiuni de puncte, cruciulițe și linii colorate, povești model pe care doar spiritul să le poată citi. În semnele iilor cusătoresele codau astfel descatecele de deochi ale străbunelor, urările de căsnicie fericită pentru fecioare, învățături deocheate de la mame către fetele lor pentru a le învață cum să-și fericească și să-și țină alesul aproape de trup și de suflet, dorurile bunicilor pentru bărbatul plecat la război și alte multe istorioare, care fericite, care triste, ce trebuiau musai transmise mai departe, însă fără cuvinte.
Ani buni româncele s-au rupt de neam. Durerile străbunelor și bunelor ce și-au pierdut soții la război erau greu de pus în cuvinte și de transmis mai departe. Așadar bunicile au ales să tacă, să încuie durerea în inimă, dar odată cu ea și o parte din iubirea și feminitatea ce era dat să fie transmisă mai departe urmașelor. Atunci când coseau însă iile, iubirea și feminitatea curgea nemijlocit și au scăpat așadar o parte din ce era nespus în lada cu zestre. N-au dezvăluit însă fetelor care sunt cheile decodificării modelelor pline de culoare, pentru că ar fi însemnat să-și plângă explicit dorurile, iar ele erau prea mândre pentru asta.
Mamele noastre au plecat așadar la drum cu deficit de iubire, și cu deconectare față de propria feminitate și față de iubirea de sine. Industrializarea masivă adusă de comunism, sarcinile nedorite și avorturile neplânse le-au șters și urma de sensibilitate pe care au reușit să o dezvolte în viața austeră ce le-a fost dată.
Din aceste mame ne-am născut așadar noi, fetele secolului XX, alienate, bucuroase să purtăm jeanși, păr scurt, pantofi sport băiețești și non-culori . Ne-am format în școli carteziene, ne-am dezvoltat partea stângă a creierului, am învățat să ne exprimăm în cifre, structuri ierarhice și grafice, ne-am reprimat emoțiile pentru a fi bărbate și a reuși în corporații. Ne-am bucurat să ne stalcim limba cu englezisme și să ne facem vacanțele afară. Am consumat produse făcute pe linie de mașini și am stat mare parte din zi în fața unui computer.
Ne-am petrecut astfel ani ca niște roboței, multitasking, într-o competiție nebună cu noi înșine, trăgându-ne seva doar din autodepășire și laude primite de la alții.
În familie ne-am amestecat rolurile, până nu am mai știut cine este bărbatul și cine femeia, asta în fericitul caz în care am reușit să dezvoltăm o relație mai personală decât cea cu propriul laptop.
Și a venit criza, iar partea stânga a creierului nostru, motorul nostru turat la maxim până atunci, nu a mai găsit soluții eficiente, a cedat. Realitatea ne-a arătat că a face nu mai este suficient. A-ți găsi satisfacția în cifre nu mai are sens. Modul nostru de a funcționa s-a năruit.
Am plâns neputiincioase, după mult timp, plânset de femeie. Am simțit în sfârșit nefericirea până la nivel celular. Am realizat că era criza noastră interioară. Am simțit durerea. Am simțit…. Am simțit….
Am început să simțim. Ne-am deschis inimile, timid, speriate de fiecare nouă emoție, neștiind să o punem în cuvinte, neștiind că nu în cuvinte trebuie pusă.
Unele dintre noi au luat o coală de hârtie și au desenat. Altele au început să fredoneze o melodie de mult uitată și să o danseze. Altele au tăcut și au ascultat liniștea pentru prima dată. Altele și-au despletit părul și au uitat să-l mai tundă. Altele s-au așezat pe iarbă sau lângă un pom și au simțit natura. Altele au început să-și asculte visele și să le găsească sens. Există un sens. Totul are sens.
Câteva s-au apucat să împletească, altele să coasă. În cruciulițe strâmbe, în linii șerpuite. Și apoi și-au adus aminte de ii, acele compedii de modele și simboluri din lada prăfuită a bunicii. Când le-au scos și s-au uitat prima data la ele și-au simțit ochii împăienjeniți de lacrimi. Asta pentru că nu au văzut iile, le-au simțit, le-au înțeles.
Și-au adus aminte ce înseamnă să fii româncă, să fii femeie, să porți în tine cunoașterea tuturor femeilor care ți-au fost strămoașe. Și și-au cerut dreptul de femei, și au înțeles care era cheia care descătușa acel flux de iubire și feminitate ce fusese blocat atâta amar de vreme. Era durerea, a trece prin durere.
Și-au început să învețe de pe ii: să învețe rostul familiei: bărbatul și relația lui cu exteriorul: vorbitorul, culegătorul, vânătorul, razboinicul; femeia și relația ei cu interiorul: cea care ascultă ce e în inimă, pacifista, cea care crează cu mâinile.
Au învățat rostul culorilor, au învățat armonia, au învățat ce înseamnă să cosi cu suflet, să cosi suflet.
Și au format o horă mare pe care doar ele o văd, acolo în suflet și au lăsat să le vina în interior toate epistolele scrise de străbunele de pe tot cuprinsul României pe bucăți de pânză și s-au îmbogățit.
Și și-au tras iile cele vechi sau cele noi pe ele și au fost mândre. Mândre românce. Mândrele.
Și au simțit că aparțin acestui pământ minunat și au aflat că se trag din zeițe.”, Eseu scris de Claudia Crişan acum 10 ani, în apropierea primei celebrări a Zilei Universale a Iei, inițiată de comunitatea La blouse roumaine.
La blouse roumaine: De ce am ales 24 iunie pentru celebrarea Zilei Universale a Iei?
1. Ne-am dorit ca IA, cămașa tradițională, să fie purtată într-o zi cu semnificații profunde pentru cultura românească, care să aducă aproape de noi proiecția țesăturii și a motivelor cusute în valori, datini, ritualuri, obiceiuri, sărbători.
2. Ne-am dorit să promovăm atât sărbătoarea creștină a Sfântului Ioan de Vară, cât și cea străveche, ancestrală a Sânzienelor și Drăgaicei, cu toate manifestările care le însoțesc - slujbe religioase, culesul plantelor de leac, aprinderea focurilor purificatoare, aruncarea coronițelor de sânziene, hora și bucuria oamenilor de a fi împreună.
3. Ne-am dorit să celebrăm împreună cu Europa și emisfera nordică sărbătorile din preajma Solstițiului de vară, unindu-ne în diversitate și la nivel cultural. În multe țări europene zilele cuprinse între 21 și 24 iunie și 7 iulie sunt declarate sărbători naționale, de la Sfântul Ioan în sud și vest până la Ivan Kupala și Midsommar în nord și est.
4. O veche legendă din Maramureș care spune că Sânzienele purtau cămăși albe peste care erau prinse flori, ne-a convins în 2013 să credem că poate așa a fost creată IA, cămașa femeiască de sărbătoare a poporului român. Și nu e rău să asculți ce îți spune intuiția. "Vedem clar doar cu inima. Tot ce e esențial e invizibil pentru ochi."