Astăzi e ziua ta: Geo Costiniu

“Sa simt sub talpi scandura scenei inseamna enorm pentru mine'

Haina Actoriei este confectionata pe masura fiecaruia dintre cei care decid sa o imbrace. De aceea exista salopeta pentru muncitori, halat pentru medici, casca si lampas pentru mineri, iar palaria este apanajul artistului. Surazator si plin de vioiciune, in ciuda problemelor de sanatate cu care se tot confrunta, actorul Geo Costiniu poarta inca haina Actoriei si bucuria cu care face acest lucru se vede prin respectul cu care-si trateaza atat meseria pe care o iubeste cu pasiune, cat mai ales Maria Sa, Publicul. Astazi implineste 62 de ani. Jurnalul National ii ureaza “La multi ani!'

In zilele noastre, lumea cunoaste pretul tuturor lucrurilor si valoarea niciunuia, spunea Oscar Wilde. Am comis, ca romani, pacatul de a ne uita valorile. Geo Costiniu este una dintre aceste valori uitate. “In ultimul an am jucat in spectacolul «Marchizul de Sade» la Teatrul Odeon si atat. Nu am mai repetat la nici o premiera. Oamenii se tot plang de rele, asa ca de anul care a trecut pot sa ma plang si eu. Am avut un accident, care s-a soldat cu o operatie, am o tija in picior si trag ponoasele si acum. Nu s-a stabilizat. Tata voia sa ma faca arhitect si mama doctor, numai ca eu am fost remarcat, pe cand aveam 8 ani, la o serbare scolara si asa am ajuns la televiziune, la o emisiune-concurs de ghicitori. De atunci, cand cineva avea nevoie de un copil in spectacol, hopa Costiniu! Astfel am fost pe scena cu maestrii George Carboreanu si Stefan Ciubotarasu la 10 ani. Dupa care am ramas un fel de copil al televiziunii. Cam la 14-15 ani, cand jucam la Casa Studentilor, unde evoluam alaturi de studentii la Teatru, am inceput sa iau meseria de actor in serios. A urmat, bineinteles, Institutul de Teatru. Eram la clasa prorectorului George Dem Loghin, care era mai mult cu teoria. Unul dintre sfaturile pe care le-am primit, student fiind, a fost ca atunci cand am succes sa nu mi-o iau in cap. Eram doua grupe, una a maestrului Loghin, cealalta a lui Moni Ghelerter... Cu practica era conferentiarul Dem Radulescu. Si de la el puteai sa inveti. Spunea mereu: «Furati de la mine meserie cat vreti, dar nu ma imitati!» Nu ca se temea de imitare, dar tinea la originalitate. Pot sa spun despre Dem Radulescu, Dumnezeu sa-l odihneasca!, dupa atatia ani, ca era unic. Puteai sa furi tehnica de la el, dar nu puteai sa furi sarmul, tacerile, ezitarile, pauzele si asa mai departe. Erau unice. Primul meu rol pe o scena profesionista a venit cand eram in anul IV, o data cu distribuirea mea la Bulandra in «A douasprezecea noapte», in regia lui Liviu Ciulei. De aici a inceput sa straluceasca steaua mea norocoasa. Nu ca tin cu Steaua, ca tin... Apoi, primul an de stagiatura l-am facut la Nationalul din Iasi, unde am fost distribuit in cateva roluri in regia Catalinei Buzoianu. De aceea spun ca am o stea norocoasa. Dupa alt an am venit la Giulesti, unde am avut foarte multe roluri. Dintre acestea, foarte multe au avut peste 400 de reprezentatii. Am facut si regie la viata mea, dar tot actoria m-a atras mai mult. Sa simt sub talpi scandura scenei inseamna enorm pentru mine. Si luna... Septembrie mi-a purtat noroc, slava Domnului. Pana la «Septembrie» facusem cateva filme bune, dar indiferent cate filme faci, daca nu rupi gura targului cu unul, totul e degeaba. Poti face 200 sau 300 de filme (eu am 38), important este cel care e duce pe val. Eu am avut acest film si s-a numit «Septembrie». A facut furori, mai ales in partea feminina...

Sfatul despre care va spuneam mai devreme l-am primit si cand eram student in anul I si filmam la «Mirii anului II», impreuna cu Jean Paul Belmondo si Marlene Jobert. Belmondo mi-a spus acelasi lucru: «Baiete, cand o sa ai succes, pentru ca o sa ai, atunci e momentul cel mai greu din viata ta! Daca ti-ai luat-o cap, la revedere!>> Aici, in Romania, s-a simtit extraordinar. El nu putea sa inteleaga ceva. Serban Cantacuzino, unul dintre colegii de platou, spunea ca trebuie sa plece la Bucuresti ca are spectacol. Iar el nu intelegea de ce si teatru, si film. Intreba mereu: «Ce, nu-ti ajung banii?» Era o chestie de neconceput pentru el. A inteles insa mai tarziu ca teatrul era baza. Spre finalul carierei a revenit la teatru. M-am reintalnit cu el la Paris, a venit la un spectacol de-al meu, si a fost extraordinar...'