Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A făcut Liceul de Arhitectură din Bucureşti, a stat în cămin - primul loc în care a auzit muzica folk. A fost momentul în care s-a îndrăgostit pe viaţă de acest fel de muzică "în care vii în faţa publicului cu un text, o voce şi o chitară şi trebuie să intri în sufletul omului"... Tatiana Stepa şi-a sărbătorit ieri ziua de naştere. Îi urăm "La mulţi ani!".
"Am încercat să-mi fac părinţii mândri de mine şi să le împlinesc visele; cele pe care le-am putut împlini. Şi am încercat, mai ales în ultimii ani, în care le-a fost greu şi-au pătimit, să le fac suferinţa mai uşoară şi să simtă cât de mult îi iubesc.
O dată cu moartea lor, am murit şi eu puţin. Pentru că, dacă ei mi-au dat viaţă, prin plecarea lor mi-au şi luat o parte din ea. Pe lângă faptul că mi-au dat viaţă, dragoste, înţelegere şi ajutor, tot de la ei moştenesc şi patima pentru cântec şi mirajul scenei. Pentru că ei aşa s-au cunoscut: cântând romanţe, cântecele durerii.
Am cântat prima dată pe o scenă când eram la grădiniţă. Probabil că am avut emoţii, pentru că la jumătatea cântecului am uitat textul. Apoi, părinţii mei m-au dat la balet, la vioară şi la pian. Am făcut vioară opt ani, ca instrument principal. Mi-ar fi plăcut mai mult pianul, dar nu aveam bani nici de pianină. Am plecat câţiva ani din Valea Jiului, ca să-mi găsesc un drum, dar, paradoxal, acelaşi drum m-a adus înapoi...
Tatăl meu a fost miner, fraţii mei au fost mineri. Eu însămi am lucrat ani la rând la Mina Lupeni. N-am întâlnit în toată viaţa mea de până acum, şi am întâlnit multă lume, oameni mai frumoşi la suflet ca minerii. Sensibili, nefericiţi, cu nenorocul deasupra lor şi cu fatalitatea în destin. Pentru mine, şi ridurile pe care le scrie cărbunele pe chipurile minerilor sunt frumoase.
În septembrie 1982, pe stadionul din Făgăraş, în faţa a 30.000 de spectatori, am debutat în Cenaclul Flacăra cu un cântec numit «Şi-am să-mi fac o doină». Am debutat simplu, cum făceau cei mai mulţi, dar am rămas greu, cum rămâneau puţini. Până la desfiinţarea lui, în 1985, am avut, cred, în jur de 1.000 de spectacole, care nu se compară cu nimic din ceea ce am trăit şi am văzut ulterior.
A fost un miracol pentru mine şi poate momentul în care mi s-a pecetluit destinul. Cred că preţ de câteva luni nu mi-am revenit din uluire. Acolo am devenit, în cea mai mare măsură, cea care sunt astăzi. Acolo am învăţat istorie (Putna, Ţebea, Alba-Iulia, Rămeţi), am învăţat geografie (nu există oraş sau comună prin care să nu fi trecut), am învăţat poezie (de la poezia de dragoste a lui Mihai Beniuc până la poezia lui Zaharia Stancu, Rilke, Esenin, Vulpescu, Lorca, Constanţa Buzea, Omar Khayaam), am învăţat ce înseamnă scena şi dragostea pentru public, dar şi dragostea publicului, dar mai ales am învăţat să văd perlele în noroi."
(fragmente preluate din Ediţia de Colecţie dedicată Tatianei Stepa)
