Pricopul – zeu bun al pământului ori zeu răzbunător al cerului?

Astazi, oamenii satelor noastre sarbatoresc Pricopul, o straveche divinitate agrara, ambivalenta, care vegheaza la coacerea granelor si poarta de grija celor ce lucreaza pamantul, dar care nu se da in laturi sa abata incendiile si grindina asupra holdelor celor ce nu-i cinstesc ziua. Nu intamplator, Calendarul Roman il celebra tot astazi pe Consus, zeul pamantului si al agriculturii "care in ascuns pazeste semanaturile ca sa le aduca rod". (At. Marian Marienescu) E ziua in care se crede ca "s-a inecat Luna" si asta s-a intamplat cand trecea o punte de ceara, incercand sa ajunga la Soare spre a-i fi mireasa. Legenda spune ca, afland ca vor sa se cunune sora cu frate, Dumnezeu s-a maniat si l-a pus pe Pricopie sa topeasca puntea.

Pentru romani este una dintre sarbatorile considerate primejdioase, tinute in aproape toate zonele, chiar daca in calendarul ortodox e marcata cu cruce neagra. In Hunedoara se crede ca astazi amuteste cucul ("Precupu’ tace cucu"), iar in Bucovina, ca este Ziua Lupului, cand sfantul poate lua infatisarea acestui animal, atat de venerat in calendarul popular. Se povesteste ca un lup a furat copilul unei femei care lucra in ziua de Pricop, iar cand aceasta a strigat dupa ajutor, i-ar fi raspuns cu glas omenesc "nu e lupul, ci Precupul", apoi, induiosat de jalea ei, i-a adus pruncul inapoi. Motii ii tin ziua de frica sa nu ii ia pe sus doua vanturi naprasnice (Harcodan si Dornados), asa cum a patit un boier necredincios din Apuseni, dobrogenii il sarbatoresc cu credinta, ca el le pazeste canepa, iar oltenii, pentru ca are puterea de a "arde boabele de grindina", adica de a topi gheata si de a o preschimba in ploaie curata. Precupul, asemeni Solomonarilor, poarta nu numai grindina pe cer, ci si fulgerele si trasnetele, pedepsindu-i pe cei care lucreaza de ziua lui. Din chestionarele lui Th. Sperantia aflam ca atunci cand niste oameni "s‑au apucat sa treiere grau in ziua de Pricopie, pana seara s‑au aprins paiele si apoi a ars tot".

O alta poveste, intru totul inedita, culeasa de data aceasta de etnologul Marcel Laptes de la o batrana din satul hunedorean Ohaba, dezleaga misterul amutirii cucului in ziua de Pricop. "De tare mult, sa spune ca odata un uom o prins un cuc… nu stiu ce-o facut… cum o facut, da’ l-o prins si s-o gandit sa-l duca acasa sa-l mance. O pus cucu-n straita si-o plecat… da’ n-o mars bine si sa-ntalneste cu un mos… acesta era Santu’ Pricopie … da’ uomul ce sa stie?... Zace santu’: da-mi mie pasarea din straita si te-oi rasplati… uomul ii raspunde: ba, l-oi duce acasa sa-l manc. Nu-ti fa pacat, zace sfantu’, ca-i suflet a lu’ Dumnazau, ca tat ce-i pe lume. Uomul n-o ascultat, o ajuns acasa si s-o apucat sa mance cucu’. Cum manca el, ce crezi?... S-o starnit o vantoasa cu grindina si fulgere de credeai ca-i sfarsitu’ lumii… odat-o trasnit pe sita casii… o luat foc casa de s-o prapadit cu toate cele… grajd, sura, poiata… tat ce-o fost… o cazut foc si pe uom de-o pierit. De aia se spune ca nu mai canta cucu la sarbatoarea de Pricop, ca l-o fi mancat hal rau."

Peste aceasta straveche sarbatoare pagana numita Pricop in Moldova si Bucovina, Precup in Oltenia si Muntenia, Procopie sau Procope in Transilvania, crestinismul a suprapus ziua Marelui Mucenic Pricopie, transferand asupra sfantului atributiile reprezentarii mitice despre care am povestit. Mircea Eliade, referindu-se la aceste permanente suprapuneri si fuziuni ale sarbatorilor populare cu cele religioase, spunea ca mostenirea noastra orientala "a permis dezvoltarea unui crestinism popular care nu numai ca a rezistat interminabilei terori a istoriei, dar a avut si un intreg univers de valori religioase si artistice, ale carui radacini pornesc din neolitic".