Ritualuri păgâne, din străvechime

"În mare este un peşte, pe peştele cela stau patru stâlpi şi pe stâlpi, pământul; când peştele clatină din coadă, atunci şi pământul se cutremură. De ar vra să se întoarcă sau s-ar clătina mai tare, şi pe noi ni-ar prăpădi. Cei patru stâlpi sunt cele patru posturi. Noi posturile  le postim de aceea, ca să nu ne cufundăm. Dar amu un stâlp e mai mâncat, căci oamenii nu postesc…” (Elena Niculiţă Voronca, 1903).

Satele noastre sunt un caz singular în Europa din punct de vedere al aurei magico-mitologice încărcată de păgânism, ce proiectează asupra marilor sărbători religioase fleşuri de lumini venite din străvechime. Ţăranii încă mai spun poveşti, încă îşi explică într-un mod propriu mersul lumii, încă mai trăiesc sărbătorile într-un mod fascinant, unic. Şi ceea ce este într-adevăr uimitor, în timp ce colindă despre leu şi vânători mitologici, în timp ce ţin zilele lupilor şi cred în Gromovnicul din Bătrâni, oamenii aceştia respectă toate restricţiile alimentare, ceremoniale şi de comportament impuse de Postul Crăciunului, pentru a primii cu trupul şi sufletul curat cea mai dragă sărbătoare: Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. Elena Marinca, o femeie din satul hunedorean Sălaşu de Sus, chestionată de etnologul hunedorean Marcel Lapteş,  spunea aşa: "Postul de Crăciun îi musai pântru tăt creştinu’… că şi trupu’ omului trebuie să se cureţe… păi de rele şi îmbuibare… apăi ne-om bucura de Naşterea Domnului”. Din aceeaşi localitate, Sofica Mânja, i-a povestit despre primele zile ale postului, considerate ale lupilor: "La noi îs destule animale: vaci, cai, oi,… şi-acum vin lupii la ele… buna, Dumnezău s-o ierte, s-apuca de lipea gura sobii cu tină (lut) şi spunea că leagă gura lupilor să nu vină la oi, să le mănânce, iar cenuşa şi cărbunii stânşi ăi punea în faţă la uşă, la grajd de zicea: cenuşă şi tăciune/ lupu’ oia să n-o fure!  …  aşe iera de tare multă vreme… şi bunu’ zâce că tri zâle de la post nu-i bine să zâci "lup”, că s-or da la oi”. Lucrurile s-au amestecat în timp, la fel şi sărbătorile, ritualurile, gesturile ceremoniale… Postului Crăciunului se suprapune parţial peste lunga perioada de împerechere a lupilor, răstimp în care acest animal totem al vechilor daci se presupune că ar căpăta puteri magice şi că ar căuta vecinătatea omului. Tot acum, în imaginarul popular, începe timpul strigoilor. Se crede că ei devin tot mai agresivi, că puterea lor culminează în noaptea de Sântandrei iar apoi se retrage, treptat, odată cu formarea cetelor de colindători. În multe poveşti, strigoiul apare întrupat în lup, nopţile lungi de iarnă şi suetul lugubru al crivăţului constituind cadrul perfect pentru o adevărată explozie a gândirii magice. "Iera o babă meşteră în descântece,… zâcea că lupii îmblă deopotrivă cu strigoii… ca să nu facă rele bine-i să mai ungi lemnele la uşi şî făreşti cu usturoi pisat”. (Marcel Lapteş - Timpul şi sărbătorile ţăranului român, 2009).

Ritualuri de purificare, acte de magie premaritală, practici apotropaice, oraculare şi de propiţiere, toate acestea au loc în intervalul de timp marcat de sacralitate al Postului Crăciunului. Şi, dacă tot am pomenit de vrăjile făcute de tinerele fete pentru a dezlega misterul ursitului, e bine de ştiut că ele obişnuiau să adune în fiecare zi a postului câte o surcică de lemn iar în Ajunul Crăciunului făceau cu toate câte s-au strâns un foc mare, la care fierbeau crupe fără sare. Odată fierte, le aşezau pe masă şi aşteptau miezul nopţii, când umbra ursitului venea pentru a se ospăta, iar ele încercau să-i desluşească chipul.  Dacă nu aveau răbdare până-n ziua de Ajun, fetele aveau şansa să-şi identifice ursitul în noaptea de Ovidenie (21 noiembrie), când îl puteau "vedea” în fântână, la lumina albă a unei lumânări. În cazul în care nu izbuteau, aşteptau să mai treacă o săptămână iar în noaptea de Sântandrei coborau o verighetă şi o lumânare în fântână pentru a-i zări chipul oglindit, îşi puneau grâu sub pernă pentru a-l visa, citeau urmele făcute de vânt în zăpadă... Dar mai bine să vedem, în ordine cronologică, sărbătorile populare străvechi, cu întreaga lor dimensiune magică, din timpul Postului Crăciunului.

Lăsatul secului de dulcele toamnei şi beţia ritualică a Spolocaniilor
Ziua de 13 noiembrie aduce Lăsatul Secului de Crăciun sau, mai bine spus,  Lăsatul Secului de Carne pentru că, cine vrea să postească după rânduiala veche, renunţă la carne cu o săptămână înainte. Tot atunci, în "Săptămâna Albă”,  femeile spală cămăşile, feţele de masă şi aşternuturile ca să rămână dalbe peste an, urcă în pod oalele în care s-a gătit mâncat de frupt şi le coboară pe cele pentru post, fac incantaţii şi gesturi magice de legare a păsărilor cerului pentru a nu strica holdele, de îndepărtare a lupilor de la stână, de alungare a tuturor răutăţilor ce ar putea periclita echilibrul sufletesc, obligatoriu în timpul postului.

Calendarul Popular al românilor consemnează trei sărbători importante înainte de intrarea în Postul Crăciunului: Ajunul, Lăsatul Secului şi Spolocania, dintre care primele două zile se ţineau pentru lupi. Tot în număr de trei sunt şi sâmbetele morţilor care preced postul, zile în care, din belşugul toamnei, se aduc ofrande celor plecaţi. Înainte de a povesti despre Spolocania, e bine de amintit că Postul Crăciunului este mult mai permisiv din punct de vedere al veseliei şi bunei dispoziţii decât celelalte posturi de peste an: încep şezătorile, se adună cetele de colindători, se pregătesc mascaţii… Reminiscenţă a unor străvechi sărbători feminine, Spolocania stă sub semnul "desfrâului sacru”. Acest obicei a dus la personificarea Spolocaniilor, închipuite de ţărani ca nişte sfinte lăsate de Dumnezeu anume pentru petreceri, care se cer sărbătorite "în băutură şi încântări”. Astfel, poziţionarea acestei sărbători patronată de femei  în prima zi a postului, justifică "spălarea” ritualică a tuturor urmelor ce ar putea spurca sacralitatea acestui interval de timp festiv. Aşa că, în această zi, toată lumea bea ca "să-şi spele gura şi stomacul”, pentru a intra "curăţat” în Post. Este ziua în care până şi femeile - potrivit lui Tudor Pamfile - "îşi iau furca în brâu şi se duc la crâşmă”.

Ovidenia şi Sântandrei – nopţile cerurilor deschise
În Bucovina se crede că cine posteşte săptămâna cea dintâi a Postului Crăciunului, de luni până joi, fără să mănânce nimic, va ştii când o să moară, cu trei zile înainte. Puterea viziunii, a vederii şi a vedeniilor se amplifică în săptămâna următoare, pe 21 noiembrie, în noaptea de Ovidenie. Este o sărbătoare solară, a focului, în care comorile ascunse ard cu flacără albastră, cerurile se deschid, fetele îşi pot vedea ursitul, vrăjitoarele "văd cel mai bine”  iar femeile dau de pomană "lumina de veci”, adică lumânarea care nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă. Odinioară, toate comunităţile ţărăneşti petreceau noaptea cu lumânări şi focuri aprinse, făcând previziuni asupra vremii şi rodului noului an. În opinia etnologului Ion Ghinoiu, "Sărbătoarea de Ovidenie împreună cu Filipii de Toamnă, Noaptea Strigoilor, Sântandrei şi Sânnicoară (Moş Nicolae) formează în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie un scenariu ritual de înnoire a timpului, probabil Anul Nou dacic”.  Despre noaptea vrăjită a Sfântului Andrei, marcată de practici de apărare împotriva strigoilor şi de acte de magie premaritală am povestit în mai multe rânduri. Sântandreiul este considerat "cap de iarnă” şi - ca orice zi hotar care aduce cu sine moarte unui anotimp şi renaşterea altuia  nou -  este guvernat de amintirea haosul primordial: cerul se deschide, animalele grăiesc, spiritele morţilor se întorc acasă, strigoii hălăduiesc şi se adună în cete, vrăjitoarele au puteri de nestăvilit. Ce se cunoaşte mai puţin este faptul că, pentru vechii daci, începea "lunga noapte de iarnă”, patronată de crăiasa geto-dacă a zăpezilor, Eftepir, care ţinea până pe 28 februarie, de Dragobete, adică până de ziua lui "Dragomir cel beat de dragoste”. 

Zeul bun şi Zeul rău – Sânicoară şi Ignatul
Urmează, în Calendarul popular al românilor, sărbătoarea lui Sânnicoară, care îndulceşte postul prin dezlegarea la peşte, purifică spaţiul şi timpul prin începerea colindatului, aduce daruri copiilor. Este ziua în care spiritele demoniace - care prinseră forţă din cauza îmbătrânirii anului şi a degradării timpului calendaristic -  încep să bată în retragere. Prin sate se adună cetele de colindători şi încep să se audă dobele, semn că intrăm într-o perioada sacră, de refacere a timpului primordial, a timpului pur. Copiii îl aşteaptă cu daruri şi cu zăpadă scuturată din barba sa lungă şi albă.

Chiar dacă astăzi conotaţiile gastronomice au luat locul celor ceremoniale, nu putem să încheiem enumerarea sărbătorilor de sorginte păgână din timpul Postului Crăciunului fără să amintim de Ignat şi de terifianta sa nefastă, Inătoarea. Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, prin sacrificarea sângeroasă a porcului, animal asociat în antichitate divinităţilor vegetaţiei, este sacrificat  prin substituţie zeul care moare şi renaşte anual, odată cu timpul. La români, ziua în care s-a împământenit acest străvechi ritual se celebrează pe 20 decembrie şi portă numele de Ignatul Porcilor sau Inătoarea. Se spune că la tăierea porcului nu trebuie să asiste niciun om căruia să-i fie milă de animalul sacrificat pentru că atunci ritualul îşi va pierde eficienţa iar carnea nu mai va mai fi bună. În această zi, demonismul ritual atinge cote maxime. Dacă până la pătrundea mithraismului în Dacia ceremonialul cerea jertfă umană, ulterior acesta a fost înlocuit cu cel animal, considerat obligatoriu deoarece, potrivit credinţelor populare, "trebuie să vezi sânge în ziua de Ignat”. Despre toate aceste sărbători venite din străvechime şi consemnate de Calendarul Popular al Românilor, vom povesti în tihnă şi pe-ndelete atunci când va veni vremea lor.