"Nu făcea nici un efort să placă"

A descoperit, a dezvăluit, a răsădit iar fiecare rând şi fiecare cuvânt scris de Liviu Rebreanu. Timp de 40 de ani, profesorul Niculae Gheran s-a dăruit editării operei celui considerat la noi inventatorul romanului modern. A fost recompensat cu Premiul Academiei Române, al Uniunii Scriitorilor, premiul Perpessicius şi numeroase diplome de excelenţă.

A cunoscut însă de multe ori şi gustul dezamăgirii. Dar fidelitatea de-o viaţă pentru opera unui scriitor este, din păcate, în lumea noastră, arareori răsplătită aşa cum ar merita... Povestea a început demult, în alt veac, în sala de la Ateneul Român.


Jurnalul Naţional: Când şi cum s-a întâmplat prima dumneavoastră întâlnire cu Liviu Rebreanu?
Niculae Gheran: Fără să vreţi, mă trimiteţi la anii copilăriei, când în clasa a IV-a de liceu - corespunzătoare azi cu a VIII-a gimnazială - profesorul de română, Dumitru Mazilu, de la "Cantemir Vodă", ne-a dus la Ateneul Român să-l ascultăm pe autorul lui "Ion" în cadrul unui ciclu de conferinţe despre procesul de creaţie.

Tot acolo i-am cunoscut pe Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, încă de pe atunci consacraţi, dar şi pe scriitori de mare vogă în epocă, precum Octav Desila, mai târziu în penumbră. Rebreanu îşi alesese ca temă geneza romanului "Răscoala". Vorbea monoton, mai mult despre silnicia scrisului, decât despre mirajul lui. N-avea muzicalitatea glasului, ca Ionel Teodoreanu, ori vicleşugul vorbelor şugubeţe, ca Tudor Arghezi.

Şi, totuşi, îţi impunea respect prin statura lui falnică, prin întreaga ţinută, de rară sobrietate. Nu făcea nici un efort să placă, precum alţi confraţi, mai apropiaţi de public. Mi-amintesc de ziua când acelaşi profesor ne-a dus la un recital de poezie, la cinematograful "Marna" de pe Calea Griviţei. Când luminile s-au stins în sală, în semiîntunericul de pe scenă a păşit un om cu o pălărie trasă pe ochi, pe care l-am urmărit încremeniţi, până a început să scandeze: "în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână/ Un bătrân şi c-o bătrână/ Două jucării stricate/ Merg ţinându-se de mână".

Atunci am sărit toţi nebunii în picioare, recunoscându-l pe Ion Minulescu. La prima vedere, reacţia diferită a spectatorilor aş pune-o pe seama vârstei noastre necoapte, dar nu-i doar asta. Dovadă că la concursul de literatură - organizat, în anul 1925, de revista "Ideea Europeană", cu participarea a 61 de scriitori - după trei scrutine, cititorii au votat pe primul loc romanul "Roşu, galben şi albastru" al aceluiaşi Minulescu şi pe locul doi "Pădurea spânzuraţilor".

Şi asta datorită modului zglobiu în care, la ultimul scrutin, poetul şi-a prezentat profesiunea de credinţă, spre deosebire de crezul lui Rebreanu, mai concis şi grav. Semn că, cel puţin în materie de literatură, majoritatea alegătorilor pot greşi.


Şi cum s-a transformat acest prim impact într-o poveste de iubire de-o viaţă?
Mai corect zis: într-o iubire constantă, lipsită de patetism. Poate pentru că din marea lecţie a romancierului, oferită prin obiectivarea creaţiei sale, am reţinut esenţialul: detaşarea autorului faţă de subiectul cercetării. Spre dezamăgirea unora, mărturisesc că pasiunea pentru integrala Rebreanu avea s-apară mult mai târziu.

După sufletul meu, aş fi preferat să mă ocup de propriile scrieri, numai că în epocă soarta prozei satirice, care mă atrăgea, nu era deloc fericită. Aşa se explică de ce la început m-am preocupat de Brăescu, editându-i opera plină de umor în două volume, cărora le-am adăugat şi o monografie. Ideea de a mă apleca asupra creaţiei rebreniene i-a aparţinut profesorului Alexandru Piru, de care mă ataşasem încă din anii studenţiei.




Am rezistat cu încăpăţânare repetatelor sale oferte, convins că era vorba de-o căciulă mult prea mare pentru capul meu. Singura concesie a fost alcătuirea a trei volume în "Biblioteca pentru toţi" unde, în anul 1965, am publicat întreaga nuvelistică rebreniană, pe baza coroborării tuturor textelor existente şi, lucru rar pe vremea aceea, fără nici o amendare de ordin cenzorial.

Ba mai mult, profitând de o apreciere a lui Călinescu, potrivit căreia "Ciuleandra" n-ar fi decât o nuvelă mai lungă, am inclus-o în sumar, pentru prima oară după schimbarea macazului din 1944. Aici m-am oprit, fără să bănui că exact peste 40 de ani, în anul 2005, voi încheia o ediţie critică în 23 de volume.

Ucenic şi calfă în atelierul lui Rebreanu
De ce, pentru că primele examene textologice le trecuserăţi cu bine, tehnica ediţiilor fiindu-vă cunoscută?
Uşor de zis, numai că cine era Rebreanu şi cine eram eu? Ca să nu mai vorbesc de situaţia ingrată în care i se afla opera pe tejgheaua criticii proletcultiste.

După mulţi ani de interdicţie editorială, cu mare greutate a fost reconsiderat tripticul "Ion", "Pădurea Spânzuraţilor" şi "Răscoala", cu textele ciumpăvite la cenzură. În rest, romane precum "Adam şi Eva", "Ciuleandra", "Crăişorul", "Jar", "Gorila" sau "Amândoi", piese de teatru precum "Cadrilul", "Plicul", ori "Apostolii" erau considerate în bloc un tribut adus ideologiei burgheze.

Şi, totuşi, le-aţi tipărit, însoţite de un aparat critic cu mii de pagini de note, comentarii şi variante, considerate unanim ca exemplu de acribie filologică.

 

Nu mă întrebaţi cu ce privaţiuni şi greutăţi. Primele trei tomuri le-am publicat, în 1968, împreună cu Nicolae Liu. îmi propusesem ca întregul corpus să-l realizez în şapte ani, răstimp transformat, pe nesimţite, în 40. M-am consolat cu gândul că, în loc să fac concesii de ordin conjunctural la propria-mi masă de scris, este de preferat să rămân ucenic şi calfă în atelierul domnului Rebreanu, socotit mai viu decât mulţi confraţi de ieri şi de azi.

în rest, munca la o ediţie nu este deloc spectaculoasă pentru ce-l ce-o desfăşoară şi aproape anonimă pentru cei din jur. Deliberat, te îngropi de viu la temelia monumentului înălţat.

 

La piaţă nu te duci cu decoraţiile pe piept
Premiul Academiei Române, al Uniunii Scriitorilor, premiul Perpessicius, alături de multe diplome de excelenţă, nu-s totuşi de ignorat...
E adevărat, numai că la piaţă nu te duci cu decoraţiile pe piept, nici cu diplomele în sacoşă. Ca să vă amuzaţi, vă spun că în ziua când am luat premiul Academiei, mi-am achitat factura la telefon; era prea mic pentru a plăti întreţinerea la bloc. Lasă că uneori se petrec lucruri şi mai absurde: când, în 1981, terminasem cu editarea "operei magna",
în 11 volume, Uniunea Scriitorilor a creat un premiu special pentru seria "Rebreanu" (acordat ulterior şi altor confraţi); când, peste 22 de ani, am terminat definitiv ediţia, adăugându-i alte 12 tomuri, premiul a fost desfiinţat.

 

 

Credeţi-mă c-am râs, considerând că nimic nu putea să-mi coloreze mai bine viaţa decât să particip la un maraton NU de 40 de kilometri, ci de 40 de ani, iar la capătul cursei să nu m-aştepte nimeni. Exact ca în filmul cu Stan şi Bran, în care demult se terminase războiul, iar ei continuau să păzească o tranşee părăsită de camarazii lor. Nu mă întrebaţi cine e Stan şi cine e Bran.

Să adaug că în ţara meşterului Manole, cu lucruri începute, reluate şi neterminate, ediţia "Rebreanu" era prima ediţie critică din cultura veacului al XX-lea, în sfârşit dusă la capăt.

 

N-au intrat zilele în sac...
Nici eu în groapă, fiind îndrituit să scriu mai departe "Arta de a fi păgubaş" din care, deocamdată, a apărut doar primul volum. Important e că nu renunţ să fiu optimist, de unde şi epitaful pe care mi-l doresc la sfârşitul altui maraton: "Fereşte-mă, Doamne, de mai rău!" Rebreanu a păţit-o şi mai rău!

 

Adică?
La Valea Mare, unde a fost înhumat prima oară -, dar nu şi ultima, căci întregul ceremonial s-a reluat de două ori, la cimitirul Bellu din Bucureşti, pe măsura dobândirii unui loc mai convenabil - în Valea Mare, spuneam, la înmormântare n-a asistat nici un reprezentant al Academiei Române, nici de la Societatea Scriitorilor Români - unde fusese preşedinte pe parcursul mai multor mandate -, nici de la Teatrul Naţional, în fruntea căruia s-a aflat de două ori, nici de la Radiodifuziunea Română, unde a lucrat ca vicepreşedinte, nici de la ziarul "Viaţa", unde a fost director, pe scurt: nici Stan, nici Bran: pe ultimul drum l-au condus doar familia, prietenul Ludovic Dauş şi ţăranii din comună. Sublim omagiu, pentru un autor care scrisese ca nimeni altul despre ei.

De-atunci a trecut mult şi, de-ar fi să-l parafrazăm, data morţii unui scriitor este adevărata lui dată de naştere. Consideraţi că astăzi Rebreanu ocupă locul ce i se cuvine?
Ce reprezintă el pentru istoria literaturii române?
În proză, romancierul Rebreanu este la înălţimea locului ocupat de Eminescu în poezie şial lui Caragiale în teatru. A fost să fie ca regiunile noastre tradiţionale - Moldova, Transilvania şi Ţara Românească - să-şi dea mâna la edificarea literaturii naţionale. încă nu se uscase litera primei versiuni din "Ion", când Lovinescu afirma ritos că pe altarul lui Rebreanu jertfim întreaga proză românească, de la Filimon la Sadoveanu.

Fără îndoială, de-atunci până azi, literatura n-a stat pe loc, după cum nu va rămâne neclintită nici după Breban sau Cărtărescu. Va fi însă imposibil ca vreodată să se ignore ctitorirea romanului românesc modern de către Rebreanu. De-ar fi să-i luăm în considerare diversificarea speciei româneşti, el nu înseamnă doar o treaptă în evoluţia prozei naţionale, ci o culme.

Urmează
Citiţi mâine partea a doua a interviului cu Niculae Gheran. O întrebare adresată peste timp lui Liviu Rebreanu.