Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalul și Editura Hoffman vă oferă începând de miercuri cartea ”Cenușa din ornic”, de Dumitru Popescu, lucrare publicată cu un an înaintea Revoluției din decembrie 1989. Romanul ilustrează temperamental, cultural și psihologic eternul mister al genului feminin şi, mai ales, modul în care sexul frumos participă la conflictele lumii.
Iată ce spune autorul Dumitru Popescu despre cărțile ”Vitralii incolore” (apărută de curând cu Jurnalul) și ”Cenușa din ornic”, romane care se întrepătrund și se completează: ”Metamorfozele mele spirituale din „foişorul” Academiei, au determinat publicarea, în numai trei ani, a două romane sentimentale. Un ferment principal al artelor este femeia. Literatura ilustrează temperamental, cultural, psihologic eternul mister al genului feminin şi, mai ales, modul în care sexul frumos participă la conflictele lumii. Puterea de seducţie a literaturii îşi găseşte aici unul din izvoarele inepuizabile. Văzut prin prisma prozei, individul extras din cuplu sau din sfera gravitaţională a femeii (exercitată asupra mentalului, sentimentalului şi eroticului) este arid. Poate cu excepţia bărbatului profund marcat de relaţia mistică ori ştiinţifică, sau de crize existenţiale acaparatoare ca boala, detenţia, războiul, sihăstria etc. În plan practic, lucrurile se prezintă altfel, desigur. Un misogin, un ascet, un mizantrop trezesc interesul prin valenţe intrinsece. Literatura nu cultivă însă omul în sine, ci omul raportat la mediul uman, angajat în fascinanta aventură a căutării perechii – unde apar iluzii, erori, împliniri, dezamăgiri. Această aventură capătă în naraţiunea epică un nimb eroic – precum Odiseea sau expediţia argonauţilor – luminos ori dramatic, amar sau fericit, optimist sau demoralizant, punând pe fruntea oamenilor celor mai simpli cununi de lauri.
Aproape patru decenii de viaţă geometrizată în linii fixe, rigide, încorsetată în nesfârşite rigori, mă îndepărtaseră în mare măsură de acest teritoriu al investigaţiei literare. Primele săpături febrile le făcusem în solul conflictelor politice, de unde îmi propusesem să scot, pe baza observaţiei nemijlocite, revelaţii indispensabile conştientizării destinului istoric al contemporanului. Mă eliberasem oarecum de această povară, pe care o socotisem a datoriei, şi mă regăseam deschis marii teme a expediţiei bărbatului şi femeii în necunoscutul bucuriilor şi suferinţelor. Împrejurările mi-au fost favorabile şi mi-au dat impuls.
Nu am nici pe departe intenţia de a face, în cazul celor două cărţi sentimentale, „romanul romanului”. Încerc să explic, doar, legătura organică subterană dintre subiecte, relevată şi mie mai clar după apariţie. Din unghiul propriu de vedere nu personajele masculine au în aceste cărţi rolul major, ci femeile. Bărbaţii nu fac decât să proiecteze, prin reacţiile lor, profilul eroinelor feminine, clamând fiecare din ei lipsa a ceva pe care posesorul nu ştie să-l preţuiască îndeajuns. Femeile constituie entităţi complete, dar bărbaţilor li se pare că sunt doar jumătăţi ale femeii adevărate.
La începutul idilei din Vitralii incolore, bărbatul n-a cunoscut încă femeia, cu atât mai paradoxal cu cât e medic. Castitatea lui are mai mult o conotaţie psihică şi morală decât erotică, fiind rezultatul unei dedicări pasionate şi responsabile profesiei, datoriei sociale. Femeia lipseşte din viaţa lui nu programatic, ci întâmplător: pe de o parte fiindcă nu a găsit timp pentru ea, pe de alta deoarece n-a avut ocazia să-şi descopere vocaţia. În epocă se întâmpla ca unii bărbaţi să perceapă femeile în principal în calitate de tovarăşă de muncă. Nici femeile nu erau obsedate să-şi exhibe feminitatea – lipsea personajul demn de a fi captivat, iar pentru „egali” nu merita să facă eforturi. Pe de altă parte, morala socială exalta, inclusiv în cazul femeii, virtuţile omului cetăţii.
Atracţia feminină se exercită asupra medicului prin intermediul unei paciente. Una deosebită însă – artistă, trecută de prima tinereţe, dar încă plină de viaţă. Atracţia se justifică fiindcă maestra de balet e o fiinţă sensibilă, subtilă, încărcată de dinamism intelectual, cu o libertate de spirit cuceritoare, exprimată în polemica faţă de poncife, convenienţe şi tabuuri. Cu alte cuvinte, o femeie spiritualizată şi temerară, tocmai potrivită pentru a-l scoate pe tânăr dintr-un concept moral închistat, efect al educaţiei familiale mic-burgheze şi din conservatorismul izolării prea mult prelungite. Dar, încet-încet, se insinuează şi insuficienţele. Artista face toate gesturile dragostei; baletează de minune în rolul ispitei, părând că-şi trăieşte marea resurecţie amoroasă, dar nu dogoreşte, nu frige, nu emană toxicitatea organică turmentantă a marii pasiuni. Episodul lor erotic se desenează – în viziunea bărbatului – ca o anecdotică pe un vitraliu de geam incolor, săpat cu polizorul. Complexată, ea se rebifează şi se recuză, iar medicul, căruia evident i-a venit vremea, se însoară cu o colegă – femeie ca majoritatea celor de vârsta respectivă, nici ea prea ardentă, dar mai iniţiată şi, întrucât neacaparată de mari fluxuri spirituale, disponibilă să-şi folosească instinctele pentru a interpreta rolul libelulei în perioada împerecherii. În plus, cu simţ practic, mic burghez, confortabil. Doctorul o mai vede pe artistă mental, dansând în Lacul lebedelor (în studenţie o admira pe scena Operei şi o iubea estetic), dar acum îşi spune cuvântul alt criteriu: femeia trebuie să fie mult mai mult decât artistă, decât intelectuală, decât spirit liber cutezător. Dezinhibarea şi vârsta bărbatului solicită pe prim-plan virtuţile biologice ale perechii feminine, proclamând primordialitatea valorii telurice în raport cu cele eterice. Cartea pune întrebarea dacă decizia acestui bărbat nu este o eroare, mai târziu având să constate cu regret că nici disponibilităţile sale pentru teluricul feminin nu sunt aşa de mari, şi nici aleasa nu excelează pe acest plan, dovedind în schimb grave carenţe de ordin spiritual, acest ordin ridicându-se cu timpul deasupra tuturor în ordinea valorilor sexului opus.
În Cenuşa din ornic femeia determină în cuplu un conflict la polul opus. La antipodul balerinei – şi temperamental şi intelectual –, se dedică amorului într-o revărsare pasională exclusivistă a întregii fiinţe, spiritul însuşi nemaifiind decât „foc”, şi atâta. Această femeie se mistuie cu adevărat, învăluind bărbatul, şi aproape intoxicându-l, în valurile de miresme ale ofrandei, ca o jertfă biblică a „arderii de tot”. Pasiunea revoluţionează înseşi bazele sistemului ei existenţial, modificându-i din temelii opţiunile de viaţă. Luptase prin toate mijloacele să parvină în societate şi acum renunţă la cuceririle fundamentale în schimbul doar al bărbatului dorit. Pasiunea dărâmă toate obstacolele sociale, aruncă în aer un eşafodaj mic-burghez bine consolidat, determină renunţarea la mediul confortabil, sfidează codul moral, face în jur „tabula rasa”. Dar ca şi eroul din Vitralii incolore, pe alt plan, unul contrar, personajul masculin al Cenuşei din ornic descoperă, totuşi – parcă ar fi fost programat în acest sens – insuficienţa esenţială a femeii. Ea dogoreşte, frige, solicitând şi satisfăcând la maxim senzorialitatea bărbatului, dar spiritul nu-i este îndeajuns de cultivat, de subtil şi eteric, de aceea „arderea de tot” nu se converteşte în fastuoase şi rafinate jocuri de artificii abstracte. Poate tendinţa de a supraevalua lacunele intelectuale ale eroinei derivă din formaţia bărbatului, de data aceasta artist el însuşi (dirijor şi compozitor), dar dincolo de nemulţumirea respectivă, apare acuzaţia ancestrală adresată de sexul tare celui slab: lipsa sincerităţii, prefăcătoria, incapacitatea căirii pentru greşeala săvârşită cândva (cu alte cuvinte refuzul de a plăti pentru macularea prin mocirlele vieţii). Muzicianul cade pradă obsesiei că, spiritual, iubita nu-i mai poate oferi decât cenuşa timpului trăit până la el, şi în care ea s-a consumat şi s-a înecat ca o pasăre damnată. Egoismul masculin exclude posibilitatea ca pasărea să renască din propria cenuşă, precum în legendă (una izvorâtă tot din filosofia miracolelor sufletului omenesc) şi o condamnă irevocabil, cu telurica ei pasiune cu tot. Şi el va aluneca în eroare, pe celălalt versant, fiindcă o atare dăruire nu va mai putea cunoaşte, iar carenţele spirituale nu sunt nici pe departe atât de mari cum i se par, şi chiar zbuciumul la care a supus-o pe femeie constituie o purificare şi o mântuire.
Adevăratele torturi psihice la care cei doi bărbaţi îşi supun iubitele pot fi expresia perfecţionismului masculin, a aspiraţiei, nu lipsită de dramatism, către absolutul feminin compus din îmbinarea etanşă a trupescului şi sufletescului într-o intensă şi elevată mistuire pe altarul iubirii. Este, poate, reflectarea insatisfacţiei originare resimţite de Creator în faţa Evei, transformată în factorul coruptiv al cuplului, pe când acesta încă aparţinea imperiului candorii.
Bărbatul va oscila mereu între exemplarul imaculat al paradisului şi fertila preoteasă a păcatului, care a împânzit pământul cu fructul dragostei, constatând că un braţ al balanţei se înclină mai mult şi că echilibrul perfect este o himeră. Poate s-ar impune înlăturarea a ceva care împiedică perfecta îmbucare a celor două emisfere. Dar ce? Omul de ştiinţă a scos din emisferele de Magdeburg aerul, şi le-a lipit indestructibil, întregind forma perfectă a geometriei – sfera. Ce trebuie să extragă bărbatul din femeie pentru a o face să semene, într-o metafizică simbolică, superlativă, cu un astru?”.
Nu ratați așadar începând de miercuri Jurnalul și romanul ”Cenușa din ornic”, de Dumitru Popescu, la prețul de 26 de lei cu ziar inclus.
