Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În zona comunei Bucium din Apuseni încă trăiesc oameni care au lucrat în exploatările particulare de aur.
Disputele create pe marginea proiectului "Roşia Montană", precum şi recentele retrocedări dubioase ale aurului şi argintului conţinut în minereurile aurifere confiscate de Miliţie în anii '60-'70 de la foştii proprietari de şteampuri din zona Munţilor Apuseni a readus în discuţie sistemul privat de exploatare a aurului, care a funcţionat în Ardeal încă dinaintea Imperiului Austro-Ungar şi până la marea naţionalizare din anii 1947-1949. În satele comunei Bucium, unde au funcţionat multe astfel de exploatări private, oamenii îşi aduc aminte şi azi de acele vremuri.
O TEHNOLOGIE RUDIMENTARĂ
Primarul comunei Bucium, dl Cornel Năpău, cunoaşte foarte bine istoria exploatărilor private de aur şi a fost de acord să ne-o redea pe scurt: "Până în 1948 funcţionau aici exploatări private de aur, bazate pe cuxe şi şteampuri. Şteampurile erau instalaţii pentru zdrobirea şi mărunţirea rocii de minereu aurifer, folosite în zona Munţilor Apuseni încă din vremea Imperiului Austro-Ungar. Construirea unui şteamp se putea face de orice persoană care cumpăra (pe bază de contract) sau moştenea o vatră de şteamp.
Prelucrarea minereului cu şteampul era făcută de bărbaţii sau femeile din cadrul familiei sau de oamenii angajaţi pe bază de salariu săptămânal, numiţi ştempari. Şteampurile se puneau în funcţiune pe la jumătatea lunii martie a fiecărui an şi lucrau până la jumătatea lunii noiembrie, rareori vremea permiţând să se lucreze tot timpul anului. În general, şteampurile erau amplasate în cascadă, pe vetre de şteampuri, de-a lungul văilor, folosindu-se diferenţa de nivel pentru curgerea apei, care era indispensabilă la zdrobirea minereului, separarea şi concentrarea aurului.
Alimentarea cu minereu a şteampului se făcea cu trocul şi coşurile. Pe vatră erau vălăul şi hurca, cu care se concentra şi separa aurul din măciniş. Sfărâmarea minereului în vatra şteampului se numea pălăcrit.
Posesorii de şteampuri se asociau, pe baza aşa-numitelor cuxe (participaţiuni, acţiuni) şi primeau în concesiune de la statul român, contra unei redevenţe, zăcăminte de minereu aurifer, spre exploatare. Aurul obţinut era preluat de stat la o valoare stabilită în contractul de concesiune prin băncile care fiinţau la acea vreme la Bucium, Roşia Montană etc. Era o tehnologie rudimentară. Cu şteampul se zdrobea minereul, apoi cu hurca - o masă mare, cu postav - se spăla nisipul aurifer cu apă. Aurul rămas pe postav se alegea cu şaitrocul. Practic, rezulta un praf fin care se strângea ca o capsulă, folosind mercur, se punea într-un tifon, se strângea şi o parte din mercur ieşea prin tifon.
Apoi ceea ce rămânea se punea într-o tăviţă de cupru, de unde mercurul rămas se evapora şi rezulta aurul fin, care se cântărea şi se preda la bancă. Atât în perioada Imperiului Austro-Ungar, cât şi după aceea, proprietarii de şteampuri erau obligaţi să predea aurul fin numai la stat - existau două bănci de stat în zonă - altfel nu mai primeau mercur şi explozibil pentru puşcat în mină şi chiar erau arestaţi şi condamnaţi.
Citește pe Antena3.ro
În 1948, când cu naţionalizarea, s-a oprit exploatarea privată şi s-a trecut la cea de stat, cu angajaţi. După câţiva ani, prin 1964, s-a oprit şi exploatarea de stat în multe din aceste mine care nu mai dădeau randament. A rămas cea de la Roşia Montană, iar în această zonă au continuat doar explorările, sondările pentru găsirea unor noi filoane, a unor noi zăcăminte aurifere, care meritau să fie exploatate. Prin 1968 au început confiscările minereurilor pe care ştemparii au refuzat să le predea statului şi au rămas în vetrele şteampurilor, din care aurul nu a mai fost extras.
Miliţia a confiscat aceste minereuri şi le-a dus la Roşia Montană, unde au fost exploatate. Am auzit şi eu că unii au revendicat şteampurile, iar alţii revendică acum acele minereuri confiscate de Miliţia Economică, mai precis, aurul fin conţinut în ele, dar nu cunosc amănunte!!!"
RETROCEDĂRI DUBIOASE
Ne-am documentat totuşi în legătură cu acest subiect şi am aflat că, într-adevăr, după revoluţie, moştenitorii foştilor proprietari de şteampuri au încercat să obţină despăgubiri de la statul român, invocând legile retrocedării bunurilor confiscate de comunişti în perioada 1947-1990. Nu au avut câştig de cauză, instanţele de judecată constatând că nu există nici o dovadă că şteampurile ar fi fost confiscate sau casate de cineva, dimpotrivă, există dovezi că acestea au fost dezmembrate de foştii proprietari. Inclusiv terenurile pe care se aflau vetrele de şteamp au rămas în proprietatea moţilor şi după marea naţionalizare zona respectivă nefiind cooperativizată niciodată.
Ca urmare, moştenitorii foştilor proprietari de şteamuri şi cuxe au pierdut toate procesele prin care cereau despăgubiri de la statul român. Unii s-au adresat Curţii Europene pentru Drepturile Omului, dar până acum nici unul nu a primit o decizie favorabilă.
Aşa cum arătam într-un articol precedent sub titlul "Operaţiunea Aurul, "cineva - nu se ştie cine - a venit cu o nouă găselniţă: retrocedarea de către stat a aurului şi a argintului conţinut în grămezile de minereu rămase neexploatate după naţionalizare în vechile vetre de şteampuri şi la gura minelor aurifere din Apuseni. Deja câteva persoane au primit între 12 şi 34 de kilograme de aur şi tot atâtea de argint. Alte câteva zeci de dosare se află în pregătire, multe chiar pe rol la Judecătoaria Alba Iulia şi la alte instanţe.
"SĂRACI AM FOST, SĂRACI AM RĂMAS!"
Dl Alexandru Morar, un pensionar din Bucium, a lucrat peste 20 de ani numai în subteran la minele de aur din Apuseni. Ne-a primit cu multă bunăvoinţă şi cu un pahar de apă rece în curtea casei sale din Bucium, în care locuieşte împreună cu soţia. "Am lucrat şi la particulari, când eram copil, apoi am lucrat la stat, la mina Izbita, de unde în 1985 am ieşit la pensie", ne mărturiseşte la începutul discuţiei dl Morar.
Despre munca la minele private, dl Morar nu are amintiri prea plăcute: "Era greu, foarte greu, lucram de dimineaţa până noaptea, dar nu câştigam mai nimic, atâta doar cât să nu murim de foame. Nici proprietarii de şteampuri, nici cei care aveau minele în concesiune, nu se îmbogăţeau, mulţi mureau săraci. Aur era puţin, cheltuielile erau mari, muncă multă şi grea... Se îmbogăţeau cât de cât doar cei care aveau mai multe şteampuri şi care vindeau aurul la intermediari, de regulă evrei, care plăteau mai mult decât băncile, că băncile plăteau puţin.
Dar era riscant, căci intermedierea era ilegală, cei care erau prinşi erau băgaţi la puşcărie. De aici şi vine vorba aia: «Munţii noştri aur poartă, noi umblăm din poartă în poartă». Mulţi moţi din această zonă plecau cu căruţele cu ciubare şi butoaie prin ţară, cu mere şi nuci, pe care le vindeau sau le schimbau pe porumb, grâu sau făină, şi în felul acesta îşi întreţineau familiile pe timpul iernii. Cei care făceau avere din exploatarea aurului erau foarte puţini".
La un moment dat, bătrânul Alexandru Morar zâmbeşte cumva complice şi ne spune: "Erau unii, mai bătrâni, care lucrau de mult în mină, la front, şi care găseau, la ochi, filonul cu pepite de aur. Nu spuneau nimănui că l-au găsit, apoi mergeau noaptea şi scoteau tot ce era mai bun, mai bogat în aur, şi abia după aia le spuneau şi la ceilalţi. Ăştia mai adunau ceva avere, dar nu multă, ci doar atât cât să le facă zestre la fete când se măritau, sau cel mult să le ridice o casă la copii, după ce se căsătoreau. În rest, oamenii erau săraci pe aici, trăiau de la o zi la alta, cum puteau. Din păcate, aşa se trăieşte şi acum din amărâtele astea de pensii, unii din ajutoare sociale".
"DE CE AU ÎNCHIS MINELE, DOM'LE?"
Dl Moise Crişan, din Bucium - Poieni, a lucrat şi la mina de aur Izbita şi la cea de cupru "din deal", şi este foarte supărat, pentru că în ultimii ani s-au închis toate minele din zonă, atât cele de aur, cât şi cele de cupru. "De ce le-au închis dom'le? Este o minciună că nu mai sunt concentraţii de aur şi cupru în minereuri. Există încă filoane de patru metri grosime, şi de aur şi de cupru. La Cetate este aur, iar la Roşia Poieni este cupru. De ce mint ăştia dom'le?", se întreabă contrariat dl Crişan.
Tatăl lui a suferit mult pe vremea comuniştilor, a fost chiar arestat timp de şase luni. "Aveam moară şi l-au acuzat că nu are registrele în regulă, că fură din făina oamenilor. De fapt, ne-au băgat la chiaburi, au venit noaptea peste noi, ne-au sigilat moara şi ne-au confiscat casa de bani. Până la urmă i-au dat drumul lui tata, nu a făcut puşcărie, dar destul că am rămas fără moară, fără bani...".
Din păcate, şi azi se trăieşte foarte greu în această zonă din Munţii Apuseni. "Aici numai cartoful se face", ne spune dl Crişan - livezi sunt puţine, doar câte un pom, din loc în loc, animale nu mai ţin oamenii, că nu mai pot, trăiesc foarte greu, cei mai mulţi dintr-o amărâtă de pensie".
Observăm pe pieptul lui urmele unei intervenţii chirurgicale şi îl întrebăm unde s-a operat, cu ce bani etc. "Dacă era după posibilităţile mele, după condiţiile din România, eram mort demult", ne spune râzând, "m-am operat în Italia, la Roma, unde m-a dus fiica mea, care s-a măritat cu un ofiţer italian, un om de toată isprava. El m-a ajutat, cu două operaţii, una de bay-pass şi una în care mi-au montat aici în piept un aparat scump, îi zice defribilator, că altfel, aşa cum vă spuneam, eram mort demult. Mă rog în fiecare zi să-i de Dumnezeu sănătate şi lu' ginerele meu şi la toţi medicii ăia de la Roma care m-au operat".
