Amărăciune

Acum o vreme, prestigioasa asociaţie psihiatrică americană (APA) încerca marea cu degetul cu un nou diagnostic: apatie, cronică sau acută. Acesta ar fi trebuit să fie inclus în ediţia următoare a manualului de statistică şi diagnostic al tulburărilor mintale, DSM, biblia psihiatrilor din multe ţări. Nu s-au auzit prea multe voci care să susţină noua "afecţiune" psihică.

În schimb, o nouă iniţiativă de acest gen a stârnit discuţii interminabile şi s-a bucurat de o imensă publicitate. De data aceasta s-a propus ca amărăciunea, pe care fiecare dintre noi o cunoaşte din proprie experienţă sau din relatări, să fie cea mai nouă boală mintală.

Psihiatrii americani nu pot fi acuzaţi de lipsă de sensibilitate. Ei au intuit dezamăgirea generală, faptul că oamenilor li s-a acrit, că s-au sastisit de incompetenţa autorităţilor, de dezastrele financiare, de ocaziile ratate, de crizele care puteau fi prevenite. Dar şi potenţialul acestor reacţii, să le numim fireşti, de a deveni diagnostice de specialitate.

Amărăciunea este atât de răspândită şi de destructivă, încât ar putea fi încadrată în aceeaşi categorie cu sindromul de stres posttraumatic (PTSD). E de ajuns să înlocuim cuvântul "stres" cu "amărăciune" şi ne-am pricopsit cu un diagnostic nou-nouţ. Se pot găsi şi diferenţe semnificative între sindroame, în PTSD pacientul este speriat şi anxios. Amărăciunea este însoţită de furie, de dorinţa de răzbunare.

Când furia legitimă a omului de rând confruntat cu efectele uneori tragice ale incompetenţei este considerată semn de boală mintală, încep să apară unele întrebări incomode. Printre altele, cele legate de rolul companiilor farmaceutice, oricând pregătite de lansarea de noi medicamente care să diminueze suferinţa provocată de bolile recent inventate.

Ne putem imagina fără mare efort reclamele care se vor referi la "sindromul amărăciunii" ca fiind "o afecţiune psihiatrică provocată de un dezechilibru biochimic, care poate fi uşor de corectat cu noul medicament". Un nume de medicament se va găsi.

Punctul de plecare al noului diagnostic este vechiul şi poate prea mult utilizatul PTSD. Unii specialişti, cum ar fi Robert Spitzer şi Richard J. McNally, cred că de fapt în spatele sindromului de stres posttraumatic se ascund multe alte probleme.

Probabil că nu este scoasă în evidenţă tendinţa psihiatriei contemporane de a face din fiecare individ un caz cu o patologie specifică, mai mult sau mai puţin gravă.

Noua afecţiune, amărăciunea, este definită de Michael Linden, un psihiatru german, drept o furie neajutorată, stârnită de ideea că lumea a fost nedreaptă cu pacientul. Vă sună cunoscut? Tot el crede că tulburarea este prezentă la aproximativ doi la sută din populaţie.

Alţi autori remarcă prezenţa concomitentă a unor simptome: dificultăţi de adaptare, depresie neurotică, anxietate, agorafobie sau fobie socială. Ultima era pe vremuri simpla timiditate. Azi e o boală de care suferă multă lume, de la David Beckham la Sharon Stone!

De ce oare se agaţă asociaţia americană de psihiatrie de acest diagnostic dubios, cu prea multe cauze reale pentru a fi convingător ca "boală"? Neîncrederea generală în "sindromul amărăciunii" ar putea fi explicată şi de faptul că pare o reacţie firească la stresori sociali sau personali.

Încercarea de a folosi un document oficial, în cazul acesta manualul de statistică şi diagnostic al APA, împreună cu câteva simptome vagi şi nespecifice, ne-ar putea da mult de gândit. Mai ales după ce aflăm că "teama de a mânca singur în restaurante" şi "evitarea cu orice preţ a toaletelor publice" reprezintă simptome unanim aprobate ca definind fobia socială, "sindromul de anxietate socială", cel mai popular diagnostic în psihiatria occidentală.

Prea mulţi oameni se văd confruntaţi cu venituri în scădere, fonduri de pensie care suferă o eroziune rapidă, cu ipoteci imposibil de acoperit. Reacţia previzibilă este "furia neajutorată". Dacă vom ajunge să folosim această reacţie ca diagnostic psihiatric, ca boală mintală, ar însemna să punem sare pe rană.

Nu cred că putem adopta un optimism naiv, care în cazul acesta ar friza lipsa de răspundere. Să nu uităm exemplul cu timiditatea, cândva comportare normală, ajunsă patologie mintală pură şi tratată ca atare.

Christopher Lane, autorul unor cărţi care au ca subiect "medicalizarea" vieţii în lumea de azi, se întreba cu umor, dar şi cu tristeţe dacă nu ar fi momentul să se cerceteze alte tulburări. Eventual să se găsească şi un tratament medical adecvat. Să începem cu obrăznicia.