Autoportretul neterminat

Deşi numărul femeilor care pictează este, de la 1900 încoace, concludent de mare, iar în ultimele decenii mai mare decât al bărbaţilor, istoricii domeniului, criticii, colecţionarii şi marele public al artelor nu au decis încă asupra unui nume al profesiei de pictor la feminin.

Bărbaţii se cheamă pictori şi atât, nu bărbaţi-pictori. Câţiva îşi mai spun şi artişti-pictori, ca să ştie lumea că-s mai mult decât nişte "zugravi de subţire", că sunt artişti, la modul general, într-o definiţie mai largă şi mai prestigioasă. E o mică "aroganţă", ar zice unii şi aşa zic şi eu.

Femeilor însă li se spune, în conti­nuare, când pictoriţe - ceea ce-i subtil depreciativ -, când pictori, la masculin şi pasămite nediscriminator, când doamne ale şevaletului, şi câteodată - atunci când persoana care scrie sau comentează opera apelează la licenţe din alt veac - femei-pictore. Nu doar limbajul e neaşezat, ci şi vizaviul public cu semnă­tura femeilor pe tablou. Din pricini sociale, familiale şi de breaslă, femeile pierd mult din motivaţia lucrului după ce trec de cincizeci de ani, în vreme ce băr­baţii abia atunci devin cu adevărat productivi şi determinaţi. Că intră în discuţie genetica, sociologia sau psihologia, e greu de spus cât şi cum. Fapt e că o seamă de cariere artistice, care se anunţau entuziasmante, s-au frânt, în creaţia feminină, fără a lăsa nişte explicaţii.

Am de câteva zile în faţă autoportretul neterminat al unei artiste care în perioada interbelică a expus cu multe şi prestigioase aprecieri, ca să dispară brusc după al doilea război mondial, ca şi când nici n-ar fi existat. Din cauze pe care le pot doar bănui a semnat schimbându-şi des numele: Lucreţia Darie, Lucreţia Mihail, Lucreţia Darie Mihail, Lucreţia Mihail Si­lion, Luc Mihail Silion. Posibil şi altcumva. La prima vedere e un autoportret nedus până la capăt. La o cercetare mai atentă e un autoportret terminat, dar şters, cu o mişcare energică de pensulă, pe jumătate din chip. Poate că artistei nu i-a plăcut cum a pictat sau poate că nu s-a mai plăcut pe sine şi a renunţat să se mai studieze. Pare un chip refuzat sau pedepsit. E posibil ca acest autoportret abandonat să însemne chiar momentul când foarte dotata artistă a depus armele, a cedat în lupta cu arta şi cu viaţa.

Într-un fel, tabloul e emblematic pentru generaţii întregi de pictoriţe din România.

E ciudat că, în loc să iau în seamă modul în care e pictat autoportretul Lucreţiei Mihail Silion, acum mă gândesc la soarta atâtor tinereţi foarte înzestrate, care, din varii motive, cele mai multe pur româneşti, au ratat jumătatea a doua a vieţii de creaţie, care la pictori e cea mai semnificativă. Cunosc sute de autoportrete ale pictorilor români din toate epocile. Din nici unul însă nu am fost fixat cu mai mare reproş ca de ochiul rămas întreg din această spovedire în imagini a unei artiste vrednice, cu un talent superior, dar  căzute într-un neant de viaţă după ce a început să nu mai fie tânără.