Datoria externă nu-i nici măcar a noastră!

Exceptînd componenta publică, datoria externă a României, deci cea privată, este cam de 50 de miliarde de euro. Din aceasta, 20 de miliarde de euro (aproximativ 40%) este bancară. Mai precis, a unor bănci străine, care au adus bani în România, în majoritate de la societăţile lor mamă, spre a fi valorificaţi aici, prin împrumutare, ceea ce explică de altfel explozia creditului de consum, într-o totală lipsă de legătură cu resursele interne pentru acesta.

Exceptînd componenta publică, datoria externă a României, deci cea privată, este cam de 50 de miliarde de euro. Din aceasta, 20 de miliarde de euro (aproximativ 40%) este bancară. Mai precis, a unor bănci străine, care au adus bani în România, în majoritate de la societăţile lor mamă, spre a fi valorificaţi aici, prin împrumutare, ceea ce explică de altfel explozia creditului de consum, într-o totală lipsă de legătură cu resursele interne pentru acesta.

Evident, nu poate fi vorba despre nişte bănci româneşti prin acţionariat şi decizie. Dincolo de faptul că acestea aproape nu mai există – mai operînd doar vreo doi speriaţi în piaţă, cu cote practic nesemnificative –, să fim realişti, nimeni de prin străinătate nu le-ar fi împrumutat pentru a face ele bani aici!

Faptul este însă valabil în general! Capitalul privat autohton este prea slab pentru a fi avut capacitatea să împrumute 50 de miliarde de euro. Practic, doar în cîţiva ani, pentru că datoria externă privată a urcat cu 40 de miliarde euro numai în ultimii cinci ani! Iarăşi să fim serioşi! Nu ar fi împrumutat nimeni din străinătate în mod net 40 de miliarde de euro în cinci ani unor firme româneşti (fie companii industriale, fie bănci!). Acestea nici n-ar fi avut cu ce garanta o asemenea sumă!

Că este aşa o dovedeşte indirect şi un alt fapt. Din datele făcute publice reiese că, din totalul datoriei externe, private, tot vreo 20 de miliarde de euro sînt pe termen scurt (sub un an). Adică, este vorba, pe de o parte, despre împrumuturile externe cele mai costisitoare (dacă sînt luate din piaţă şi nu dintr-un sistem internaţional intracompanie), pe care de fapt nu şi le poate permite oricine, iar, pe de altă parte, de fonduri care nu sînt folosite pentru investiţii de dezvoltare, ci pentru capital de lucru sau chiar pentru speculaţii pe curs şi pe dobînzi (cine ar fi dat prin străinătate unor firme româneşti bani pentru asemenea scopuri?!).

Asta este problema, grosul datoriei externe ce trece în contul României aparţine de fapt unor entităţi care sînt într-adevăr persoane juridice româneşti, dar care nu sînt cîtuşi de puţin româneşti nici prin proprietate, nici prin decizie!

Deocamdată, implicaţiile unei astfel de structuri a datoriei externe nu le-a analizat nimeni. Şi probabil o analiză va fi evitată în continuare de structurile oficiale. Doar cînd se va produce o explozie se va încumeta cineva să defrişeze problema.

Se poate pune însă pariu că se va merge pe ideea că este vorba despre o datorie externă privată, şi nu despre una publică, şi deci că nu vor fi probleme, cu atît mai mult cu cît, în atîtea cazuri, avem de-a face cu datornici care sînt filiale şi sucursale din România ale unor reputate firme internaţionale. Povestea asta că totul ar fi în regulă cu o datorie externă oricît de mare, dacă datoria publică externă este mică, reprezintă o stupizenie completă. O susţin unii cu capul în nori, şi nu pe umeri. Pînă la urmă, o defecţiune în rambursarea datoriei externe, indiferent de segmentul în care apare, se repercutează, cel puţin indirect, asupra ansamblului ţării, şi prin rating, şi prin mărirea costului creditării internaţionale, şi prin reticenţa investitorilor străini, chiar dacă ţara, ca entitate, nu intră în colimatorul ce urmează declarării în încetare de plăţi. Şi să nu se ignore faptul că o datorie externă privată masivă înseamnă sute sau mii de segmente în care pot apărea dificultăţi de plăţi.